Sunt oameni care-şi permit aproape orice, culmea, în numele iertării divine. Am întâlnit persoane cu gândul sinuciderii, care, cu toate că ştiau că e un păcat, îşi puneau speranţa-n “mă gândesc că oricum o să mă ierte Dumnezeu“. Am avut amici, studenţi la teologie, ce se culcau pe-o ureche-n cursul săptămânii, căci venea ea, duminica, ziua-n care-şi vor mărturisi păcatele şi se vor dezlega de ele, ca luni s-o ia de la capăt.
Mi se pare foarte superficială această convingere.
Da, cred că Dumnezeu ne va ierta pentru tot, dar până atunci, vor fi acele momente adânci şi-apăsătoare, vor fi acele scufundări înlăuntrul fiinţei, voite sau nu, dar inevitabile, în care noi va trebui să ne iertăm pe noi înşine. Iar asta e cel mai greu, căci justificările nu-şi mai au locul în acele clipe, autoindulgenţa, nici atât. Şi-atunci, dincolo de regrete, cum nu ne putem evita la infinit, vom fi nevoiţi să ne privim aşa cum suntem, cu toate prăfuirile sau noroaiele noastre, vom fi nevoiţi să ne clătim cu apa durerii, ca să putem regăsi apoi bucuria de-a ne redescoperi-n esenţa noastră.
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.