E sâmbătă dimineață. Mă plimb încetișor pe terasă însorită și înflorită. Șontâc-șontâc, pentru că sciaticul meu se încăpățânează să nu pornească la prima cheie. Mi-am înghițit cele patru suplimente alimentare și mi-am mâncat diligent amestecul de iaurt light cu bifidus, fructe proaspete, fibre și miere. Sub ochi am niște plasturi speciali, cu Q10 și pe restul feței, o mască cu AHA – nu subtirez pentru domni, cucoanele știu despre ce vorbesc. Progenitura mea se tot dă peste cap și se transformă într-un adult funcțional. Sufletul îmi e cald și împărtășit, iar orizontul profesional aglomerat de proiecte interesante. Voi împlini 49 de ani în curând. Mulțumesc forțelor care au construit, în cel mai mic amănunt, această dimineață frumoasă și m-au așezat în dantelăria ei aurie. Și mă gândesc.
Dacă acum aș fi, să zicem, muierea Cro-Magnon din Peștera Muierii, probabil că lucrurile ar arăta cu totul altfel. Deasupra arcadelor proeminente, împodobite cu sprâncene zburlite, o claie de păr cărunt ar ascunde ridurile adânci și niște păduchi zdrăveni, bine hrăniți. Piciorul beteag mi-ar fi, prin milă vraciului de serviciu, legat cu fâșii împuțite de blană, între două crengi zdravene, care să îmi dea voie să mă târăsc pe distanțe minime. E de presupus că la cules de fructe ori găsit de miere nu aș mai fi cooptată – altfel, vreun smilodon ori urs milostiv i-ar fi ajutat deja pe cei din familie să scape de o gură suplimentară și inutilă de hrănit. Singura responsabilitatea care mi-ar fi delegată ar fi aceea de a ține un ochi presbit pe țâncii micii noastre comunități. Cât despre copiii mei, ei ar fi deja Cro-Magnoni familiști, plecați demult, fiecare la peștera lui.
credit foto: TVR
Seară de seară, consortul meu - vânător încă în oarecare putere - mi-ar arunca priviri mohorâte și mormăituri printre flăcările vetrei. Din când în când, atunci când ar crede că nu îl observ, s-ar uită cu nedisimulată speranța și excitare la putoarea aia de roșcată văduvă, aproape puberă, care doarme pe lespedea din dreptul celei de-a treia stalactite, pe mâna dreaptă. Iar eu m-aș răsuci în așternutul meu puturos și aș râcâi cu unghiile ori cu un bețigaș, pe peretele peșterii, silueta unui bou cu cap minuscul și coarne imense, spre deliciul generațiilor viitoare de antropologi și turiști.
După cum va spuneam, e dimineață și e soare. Singurul canis lupus din zonă este schnauzerul Alfa, care mimează somnul așteptând să dispar din zonă, ca să fure din mărul pe care îl păzim de parcă ar purta fructul cunoașterii. Îmi trec mâna prin tunsoarea scurtă, cu șuvițe frumoase. Respir cafeaua fierbinte și mă uit peste orașul care se dezmeticește a sfârșit de săptămână. Unele lucruri se schimbă, altele rămân la fel. Așa și trebuie. În curând împlinesc 49 de ani. Și sunt nespus de împăcată.
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
