Privirea i se pierdea pios în zarea sfinţilor auriţi de pe un altar pustiu. Buzele i se mişcau încet, apoi rapid, într-o unduire ce se voia tainică, dar care era mai degrabă senzuală. Sub hainele simple, ce lăsau impresia de ponosit, se ascundea un trup frumos într-o poziţie voit aplecată, umilă. Impusă. Culorile cu ochi dimprejur rămâneau îngheţate într-o imagine impasibilă, sclipicioasă, dar la fel de nepăsătoare precum lemnul băncilor din strană.
Cu câteva minute înainte îmi atrăsese atenţia într-un mic magazin de cartier în care intrase ca o furtună, lăsase o plasă cu haine pentru modificat unei vânzătoare pricepute, ieşise aproape ţipând că merge la biserică, revenise pentru că-şi uitase ochelarii de soare în pungă şi ieşise la fel de frenetic. Să tot fi avut vreo 50 de ani. Am urmărit-o curioasă. Ieşi din biserică cu un aer mulţumit. Se opri pe trepte să privească în jur, la blocurile vecine în care, în fiecare joi seara, enoriaşii blestemă ori de câte ori slujbele răcnesc prin difuzoarele instalate pe pereţii bisericii şi fac plângeri care pe unde apucă, dar tot nu-i aude nimeni. Nemurirea e de vânzare în târg, la ofertă specială.
Se opri să mai aprindă o lumânare, se foi în jurul bisericii. Aproape alergă în staţia de autobuz, se urcă într-unul ca şi cum nu conta traseul, se aşeză pe un scaun lângă fereastră şi rămase cu privirea goală agăţată de nicăieri. Telefonul o trezi din absenţă. Și pentru o clipă chipul ei recăpătă culoarea emoţiei şi ochii i se animară preţ de o respiraţie. „Aaa, nu, mamă. Am fost doar la biserică. Cum… cum încă o dată, azi? Da, ştiu, am fost şi mai de dimineaţă. O să merg şi diseară. Cum? Ce vorbă e asta că e deja înghesuială în Rai şi prea pustiu pământul? Hai mamă, ce tot spui acolo?” Închise telefonul și mă privi de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea:
– Era mama. Zice că nemurirea i-a furat viaţa, că nemurirea e o aberaţie. Iar Raiul e plin de băbătii stafidite. Nu se mai primesc tipe cu riduri nici în Rai. Are 98 de ani mama mea şi a cam luat-o razna.
Râd. Cobor la prima. Autobuzul dispare. Parcă n-a fost niciodată. Poate nici n-a fost. Privesc în oglinjoara din poşetă. Şi râd iar. Mă bucur că Raiul e plin şi nu se mai primesc decât pretendenţii acri şi stafidiţi ai netrăirii de azi şi ai trăirii anticipate a nemuririi de cândva. Să trăim, zic!
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
