De-a lungul utimilor 50 de ani, studii laborioase (care sper să nu fi costat totuşi prea mult) s-au finalizat cu următoarea concluzie: noi, oamenii mari, suntem fericiţi doar atunci când facem ceea ce ne place. Ştirile de secolul trecut, cel puţin. 🙂 Păi, dacă mă gândesc doar la părerea lui Freud despre sursele satisfacţiei, “iubeşte şi munceşte” (sau invers, mă rog), la sfatul lui Confucius, “alege-ţi o meserie pe care o iubeşti şi nu va trebui să munceşti nicio singură zi”, şi la simplul fapt că omului i-a plăcut să se joace de când era mic, reţeta fericirii, pentru care ne ruinăm uneori chiar viaţa tot vânând-o, ar avea trei ingrediente: munca, iubirea, dar şi… joaca. Pe cât posibil în ordinea din vremea când această triadă funcţiona fără greş şi făcea să sune pleonastic alăturarea “copilărie fericită”.
Deşi nimic nu e garantat, şi regret că sunt destule excepţii, în copilărie totul este extrem de simplu. Dragostea este inerenta guvernantă a relaţiilor, joaca este regina preocupărilor, iar cu puţin noroc, şi “munca”, adică învăţarea, poate fi condusă abil tot spre terenul de joacă. Un copil este fericit fără să ştie asta – el este vesel. Şi nici ce este plăcerea nu ştie – el doar se bucură de ceva. Odată cu vârsta, însă, nimic nu mai funcţionează by the book… of, sancta simplicitas.
Societatea este croită de arhitecţi smintiţi de putere şi bani, iar noi, programaţi să credem că succesul în viaţă, cuantificat în poziţie socială şi însemnele bunăstării, aduce cu sine şi fericirea. Ei bine, altă ştire de ieri, succesul nu apare nici imediat şi nici uşor, iar în goana bezmetică după el şi iluzoria lui recompensă, ni se atrofiază treptat vederea colaterală, auzul fin şi ni se îngustează jalnic orizontul trăirilor şi spectrul culorilor, la rândul lor, văduvite de nuanţe. Am ajuns adulţi prea serioşi pentru a ne mai juca.
Nu vreau să vă împuiez capul cu argumentele psihologilor în sprijinul întoarcerii adulţilor la îndeletnicirea de bază a copilăriei, joaca, cu rolul ei de cheie spre fericire. Pentru că fiecare o fi aflat poate într-un moment de răgaz, reflecţie şi iluminare, cât l-a costat “succesul”. Sau, mai bine zis, victoria lumii din afară asupra sinelui. Cât şi-a curbat visele şi dorinţele pentru a părea, în loc de a fi. Cât s-a lăsat de prins şi încorsetat de regulile unui joc impus, la care a consimţit. Şi cât de mult îşi (mai) doreşte ori mai crede în efectul întoarcerii din când în când pe tărâmul făgăduinţei care este JOACA.
Mai cu folos mi se pare să lansez o invitaţie. De a scormoni după senzaţiile trăite atunci când aţi avut curajul, ca adulţi, să vă mai jucaţi. De-a orice. De ce oare aşa de puţine amintiri despre gustul fericirii? Pentru că… am uitat să ne mai jucăm, nu-i aşa? Şi de aceea fericirea ni se pare mereu un loc mult prea îndepărtat. Dacă la tot ceea ce ne-a plăcut cândva sau ne tentează abia acum, am ajuns să ne spunem mereu “nu am timp”, nici n-o să dăm prea curând nas în nas cu fericirea.
Cred că homo ludens este cel mai iubit dintre pământeni. Şi că dacă joacă nu e, nimic nu e. Şi mai cred că omul jucăuş, care-i musai şi mintos, şi creativ, şi condimentat, este şi preferatul Creatorului. Care, iertată-mi fie vorba, mi se pare a fi, peste toate, un mare ghiduş. Şi, zău, aşa, niciuna nu-i de ici, de colo. Aşa că, la joacă, oameni mari! Cum unde? Pe cel mai minunat teren – Viaţa.
Citiţi şi
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
