Alain Delon e la mine în bucătărie, mănâncă plăcintă cu cireşe. Plăcinta mea cu cireşe.
Nu ţi-am spus niciodată…
Acum câţiva ani, ne certasem într-o seară şi pe fundalul sonor cârâia mărunt din televizorul deschis, un film vechi cu Alain Delon. Un strop prea tânăr pentru gustul meu, într-unul din eternele lui conflicte de bărbat parcă prea din cale afară. Am uitat intriga, titlul filmului, orice urmă de detaliu.
Cu excepţia unuia. Cu coada ochiului, o clipă, i-am prins privirea. Oţel rece, albastru de rece, forma tăiată abrupt în unghiuri drepte, începutul de cearcăne tandru irezistibile.
O ştiam de undeva. O ştiam aşa de bine încât mi-a mişcat, explozie în haos, toţi fluturii din stomac, cu crisalide cu tot. O uitasem şi acum o regăseam.
Doar nu am înţeles atunci. Scena a trecut şi el a redevenit doar un străin, într-o lume prea îndepăratată.
Nu ştiu de ce ne-am certat. A trecut ca o ploaie de vară. Ca toate ploile de vară, mai degrabă a bucurie de apă răpăită, scuturând praful, decât a grijă de udat straiele inimii.
Tu m-ai văzut fericită, mohorâtă, alergând, aşteptând, veselă, plânsă, foc moale, fulger tăios, îmbrăţişare şi prăpastie de depărtare. Şi ai rămas.
Atâta vreme cât respiră iubirea, orice ar fi, orice ar veni peste, nu e niciodată destul să ne poată rupe rădăcina din care ne rodim viaţa. Împreună.
Te văd mereu. Aici.
Limpede, tulbure, fericit, umbrit, râzând, visând, viu, întreg. Al meu.
Ştii că nu trebuie să taci niciodată mai mult decât mine, aşa că mă tragi mereu deasupra oricărei neguri.
Ştii că nu trebuie să-mi pierzi pasul, aşa că mi-l ţii fără să şovăi, chiar dacă nu apuci să mă întrebi mereu unde mergem.
Ştii că-s foc şi totuşi n-ai încercat vreodată să mă stingi, doar să-mi primeşti şi porţi mândru rănile. Mândru că-s răni de dragoste meritată.
Ştii că-s sălbatică la vise şi totuşi n-ai încercat niciodată să mi le îmblânzeşti.
De fapt, eşti singurul om care nu m-a împovărat niciodată cu grija bolnăvicioasă cu care împiedici un suflet să zboare pentru că ţi-e frică ţie că şi-ar putea rupe gâtul, sau să alerge liber pentru nu poţi trăi cu gândul că l-ai putea pierde.
Iubirea poate muşca uneori vârful aripilor, nu cât să nu mai fii tu ci cât să nu mai vrei a te avânta în neştiut – şi îţi spune mereu că e spre binele tău.
Nu şi a ta.
În ochii tăi mi-am văzut prima oară gândul că aş putea fi mamă.
Şi nu în ochii tăi de soare. Ci în cei de furtună. Pentru că la bine e doar bine, dar dacă poţi trece de valurile cele mari ştii că eşti Acasă în sufletul cuiva.
Azi noapte, ascultându-ţi respiraţia, încercând să-ţi prind din bătăile inimii ce-ţi doreşti pentru mâine… pentru azi, de ziua ta, am priceput pe nerăsuflate de unde ştiam ochii aceia de oţel călit.
Erau întâi fluture în vis de copilă îndrăgostită, apoi doar însemn în carnea inimii, să nu-mi uit gândul. Apoi răspuns la vis.
Pentru că întotdeauna primeşti ce ai curaj să ceri şi ce ai putere să faci al tău, lăsându-i-te în stăpânire.
Privirea ta a fost să fie răspunsul meu. Senin, umbră, oţel viu, miere caldă.
Habar n-am cine e Alain Delon. Ştiu doar că tu ai fost înaintea lui.
Am venit în lume cu arsura albastrului tău crescută cer peste inimă. Să nu pot uita că viaţa asta va fi să fie a ta. A mea cu tine.
Şi aşa s-a făcut că în toţi ochii prin care mi-am trecut lumina zilelor i-am văzut de fapt pe ai tăi.
Până te-ai împlinit aievea.
Citiţi şi
„Delon a fost bisexual. Romy Schneider ar fi știut.” O biografie de scandal
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
