Nu mai departe de acum câteva ore, stăteam aşa, tolănită-n iarbă, cu mâinile sub cap şi cu ochii pierduţi în nemărginire, cochetând cu gândurile mele cele multe, ba alintându-le sau certându-le, ba fugărindu-le, ba rătăcindu-le printre crengile teiului ce străjuieşte-n pace, deasupră-mi.
De ce exact AZI, tocmai azi, douăzecișișapte Iunie, am starea asta ciudată, specială? O amestecătură de căutare şi regăsire, de evadare şi întoarcere, de dor, de foarte mult dor, şi de teamă.
Îmi tremură sufletul, mă doare stomacul de emoţie şi nu-mi explic dacă agitaţia asta interioară mi-e provocată de propriile-mi trăiri, de vântul ce înghesuie pe cer nori speriaţi, sau de florile mici, lipicioase şi bătute-n aur, flori ce întind spre mine dulceaţă cu iz de amar, prinzându-mă ca-ntr-o capcană …
Am ce am cu florile de tei. Mă atrag, mă uit la ele pierdută, le ating, le simt, le respir, mă bucură şi mă dor, iar ele mă iau şi mă poartă-ntr-o altă lume, într-o altă dimensiune, aducându-mi parcă, vârtej de imagini trecute şi actuale, suspendate undeva într-un timp fără timp, rătăcit pe drumul dintre minte şi inimă.
Iniţial, mi-am tot spus că de fapt, pentru a fi fericită, nu am nevoie de nimeni şi de mai nimic. Găsesc în mine, în lumea aia greu de înţeles şi pe care o ţin ascunsă, tot ce-am strâns în drum: sunete, cuvinte, forme şi culori, bogăţie de frumos, bucurie şi tristeţe, senin neprihănit şi furtuni aprige, deopotrivă arsură şi dorinţă, aventură şi cunoaştere, înălţare şi prăbuşire. Locuri unde mă pot plimba în voie; plaja mea, cu nisip fin şi scoici sidefate pe care le culeg uitându-mă-n largul mării mele, cea care-mi îngână doar mie cuvântul, liniştea, zbuciumul şi tumultul. Am stelele mele, cugetul şi visul… Am tot…
Doar că fericirea asta ar ajunge să-mi fie fericire, numai atunci când o voi fi putut-o mărturisi, doar atunci când voi fi putut-o împărtăşi cu cel drag.
E diferenţa aia uriaşă între “a avea” şi “a fi”, unde acel “a avea” e total lipsit de sens dacă “a fi” nu ar exista.
Fericire mi-e dăruirea totală. Mi-e bucuria, dragul meu, de a fi descoperit şi redescoperit unul în altul, ascunzişuri, defecte, sensibilităţi şi frumuseţi pe care, poate, doar noi doi ni le-am zărit; pe care doar noi doi ni le iubim.
Fericire mi-e nevoia de a mă reflecta în tine, şi de a ridica împreună, la ţărmul nostru, acea căsuţă a speranţei, trecând peste toate piedicile, peste toate furtunile, barierele convenţionale, ziduri grele, reci şi anoste.
Fericirea mea, iubite, mi-e lumina din privirea-ţi caldă şi vorba domoală. E doar împreună. Mâna-n mâna. Unul trăind în celălalt.
Stau tolănită-n iarbă privind aiurea, spre nemărginire, cu flori de tei, dulci, lipicioase şi triste, în juru-mi.
Mă joc cu ele, mi le prind în păr, le respir, le simt şi le murmur, regăsindu-te la fel de mult şi-n ele. La fel de mult ca-n lumea mea lăuntrică, lumea mea cea ascunsă, lumea mea atinsă de iubire, lumea mea suspendată într-o zona de timp lipsită de timp, şi pierdută pe undeva, între minte şi inimă.
Da, fericire, mi-e doar împreună.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
