În 2009, Vlad Mixich și L. Diaconu-Colintineanu au “investigat” depresia, boala care se leagă de unul din cinci români. Anonimi sau figuri publice au acceptat să vorbească despre calvarul prin care au trecut la întâlnirea cu “Urâta”. Iată mărturisirea curajoasă a Mihaelei Miroiu, actor, și pe cea a lui Neagu Djuvara, spectator implicat în povestea aproapelui atins de depresie.
Mihaela Miroiu, profesor universitar, decan al Facultății de Științe Politice din București (1997-2001). În 1997 a suferit primul episod depresiv grav.
“Pentru majoritatea prietenilor mei buni, foarte buni reacția a fost: o vrem pe cealaltă înapoi. Respectiv ei vroiau că persoană aceea pe care au iubit-o să revină așa cum era înainte. Le-a fost foarte greu. Unii de fapt nu s-au obișnuit nici în ziua de astăzi. Pentru mine a fost dureros pentru că simțeam că nu-i mai am nici pe ei. Și că sunt cumplit, dar cumplit, de singură.
Între 1997 și 1999 nu mai țin minte niciun film pe care l-am văzut, nicio melodie pe care am ascultat-o, nicio întâlnire cu prietenii. Probabil că nu eram acolo. Eu am fost un CV fără om. Respectiv pot să-mi amintesc foarte bine din anii aia ceea ce mi-am și trecut în CV. Dar nimic mai mult decât atât. Offf… La modul serios. Deși am funcționat, mintea mea mergea bine, sufletul nu era de față.
Cum am simțit eu depresia? Sunt câteva simptome de ordin fizic foarte clare. Timp de vreo cinci săptămâni nu am putut să înghit niciun aliment solid. Aveam sentimentul că nu calc pe sol rigid, ci pe vată, plângeam din bun senin. Somnul ți se taie. Ai un sindrom: eu îl numesc sindromul de văgăună. Vrei să stai undeva în pat în formă fetală, ghemuit, așa, ca un foetus în burtă mamei. Te doare tot. Tot. Nu știi ce nu te doare. Un prieten mai tânăr și cu mine o definim cu un cuvânt: urâta. A venit Urâta.
E adevărat însă că medicamentele te ajută. Te ajută să ieși din groapă de suferința atroce. Te ridica un pic, într-o stare mai blândă. Depresia mi-a schimbat viața. Și în foarte rău, dar și în foarte bine. Am învățat cât de greu e să faci pace cu tine în primul rând. Că, de fapt, într-un fel, este cel mai greu proces. Mai înveți ceva: înveți cât de prețioase sunt bucuriile simple. După opt luni de la declanșarea primei forme de depresie am râs pentru prima oară cu hohote. Ei bine, am fost uluită și foarte fericită în clipa aia, cât poți fi, că am râs. Râsul e o bucurie care ne pare subelementara, până la urmă poți să auzi un banc de trei lei și să râzi, nu? Dar cât de prețios e.
Celui care este acolo trebuie să-i spună și altceva… că poți să ieși, că e o boală care nu se vindecă, dar se tratează, că ea nu e totuna cu persoana ta, că până la urmă există un adevăr în faptul că nu depresivii văd lumea în negru, ci non-depresivii o văd în roz și, dacă dau interviul ăsta, este pentru ca cei care-l urmăresc și trec prin asta sau au pe cineva apropiat care trece prin asta să o pună pe persoană respectivă în rând cu mine. În rând cu mine și eu la rândul meu în rând cu ei și cu ceilalți care au trecut și trec prin experiența asta.”
Citiți și confesiunea Mihaelei Miroiu despre histerectomie, aici.
Neagu Djuvara, istoric și scriitor, tatăl unei fiice tratate pentru depresie.
”Eu nu am din fericire o experiență personală, adică asupra persoanei mele, dar mă întreb dacă din punct de vedere al suferinței câteodată nu este foarte dureros și să ai pe aproapele tău atins de depresie. În cazul meu e fiică-mea cu care mă înțelegeam foarte foarte bine și ea venise, pe vremea când eram eu în Africa, să fie profesoară de engleză la liceul din Niamey, cu africanii noștri. Am avut un an extraordinar de simpatic în pereche cu fiică-mea. În anul următor s-a căsătorit cu consilierul Ambasadei Americane, deci a trebuit să plece. Iarăși după un an are un copil, o fetiță, și lucru care se pare că se întâmplă destul de frecvent, în al doilea an după nașterea copilului, a făcut o depresie profundă.
Bărbatul ei, metodă americană, în loc s-o trimită în familia ei la Paris, unde ea deja văzuse un medic, a luat-o cu avionul în America și a băgat-o într-un spital de specialitate. În mod miraculos au scos-o după trei luni fiindcă au văzut că ea totuși intelectual nu se surpase. Și de atunci a fost îngrijită mereu… cum să spun…a avut crize ușoare, din când în când, dar întreținându-se cu anumite medicamente care se dozau. Și a făcut o recidivă gravă chiar în toamnă trecută. De data asta a venit în Franța și a fost îngrijită într-un mod foarte eficace.
Nu am voie să-i vorbesc la telefon când e într-o criză. O singură data, de data asta la Paris, când a început să-i meargă mai bine, după vreo trei săptămâni, și doctorii admiteau că ea să primească vizite. Este un lucru care a ajutat-o foarte mult. A avut vreo 13 sau 14 prieteni și prietene care s-au înțeles între ei ca să vina câte doi, câte doi, în fiecare zi. Și ea, când s-a simțit mai bine, ca să mă încurajeze pe mine, cu telefonul ei mobil, m-a chemat. M-a chemat să-mi spună: să știi că sunt mai bine, sper că în curând ies, te rog să nu-ți faci grijă. A ieșit după o lună în mod extraordinar, i s-au schimbat și medicamentele și a ieșit de acolo mai bine că înainte. Deci a scăpat.
Cineva care nu se află într-o stare de profundă depresie nici nu-și poate închipui. Este o dispariție atât de adâncă a eu-ului tău pe care tu știi că mai există, dar nu mai știi că ești al tău, încât nu se poate defini din afară. Este o prăbușire totală a individualității tale personale și tu îți dai seamă că dispari și nu poți să explici altuia ce ți se întâmplă ție. Ești alt om. Nu poți face nimic. Nu poți face nimic. Este o experiență dureroasă văzută din afară, cu emoțiile pe care le ai când cineva care ți-e foarte drag, îl vezi căzând în situații de astea. O apropiere sufletească de persoana care este bolnavă de așa ceva poate ajuta. E singurul lucru. Nu văd alt leac decât dragostea.”
Vă invit să citiți și restul mărturiilor.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
