Se spune despre literatură că nu are puterea de a schimba lumea. Deși literatura a însoțit mereu istoria, conflicte și războaie încă se întâmplă peste tot. La fel, nici comunicarea nu s-a îmbunătățit vizibil în parametrii ei strict umani pe seama descoperirilor de dată recentă legate de Internet, în ciuda aparențelor. Așa par să stea lucrurile în privința omenirii ca întreg, e limpede, însă eu cred că literatura are totuși capacitatea uimitoare de a schimba viața în plan individual. Și nu mă refer neapărat la impactul pozitiv pe care cititul îl are asupra dezvoltării personale, asupra modelării personalității, nici la virtuțile terapeutice ale scrisului și cititului (demonstrate științific recent de Pennebaker și alții), ci la un aspect încă și mai concret pe care l-am trăit pe viu.
Înainte de 1989, abia ieșit din adolescență, mă aflam izolat, undeva în munții din apropiere de Piatra Neamț, la un sanatoriu de tuberculoză, un spital pe care – influențat cum eram atunci de lecturi „maladive” din Thomas Mann, Trakl, Rilke, Blecher, Bacovia, Baudelaire și alții – îl alesesem ca loc de muncă, imediat după absolvirea unui liceu sanitar, cu planul grozav de a cunoaște viața îngrijind bolnavi și, pe seama acestei experiențe, de a scrie. Chiar dacă asumată, condiția de retragere din lume nu mă scutea de frustrări. În fond, trăiam într-o dublă izolare: una a României comuniste a acelor ani și alta a sanatoriului.
Viața de acolo, cu aspectele ei extrem de concrete, la granița cu moartea, mă făcea visător. Ascultam la radio posturi străine, citeam jurnale de călătorie, îmi exersam ochiul urmărind în filme detalii de străzi, piețe, clădiri, interioare din locuri îndepărtate și exotice, în fine, căutam în aceste resurse pe care le aveam la îndemână ceea ce îmi lipsea: lumea largă. Îmi imaginam cum ar fi să mă plimb pe malurile canalelor la Veneția, cum ar fi să am, la fel ca Henry Miller, incursiuni cu bicicleta printr-un Paris încărcat de memorie culturală la tot pasul, cum ar fi să trec fără vize dincolo de zidul Berlinului și să mă pierd pe străzi cu denumiri greu de pronunțat, cum ar fi să fiu parte a lumii diverse și colorate care se insinua chiar și în visele de noapte.
În tot acest timp scriam poezii pe care le trimiteam pe la reviste. Unele au și apărut, în Amfiteatru și în Familia, iar lucrurile începeau, spre iritarea mea nemărturisită, să ia o turnură calmă, așezată, aceea a mulțumirii de sine a unui aspirant literar care își urmează calea obișnuită, banală, a publicării ici și acolo, eventual a scoaterii unui volum, chiar dacă nu fără dificultăți, și așa mai departe. Salvarea de la acest parcurs nu s-a lăsat însă mult așteptată, pentru că într-o zi anume, 21 august 1988, în timp ce ascultam un post de radio italian, s-a întâmplat ceva care avea să-mi schimbe pur și simplu viața, chiar dacă nu imediat. M-am gândit deodată ascultând crainica italiană la ce ar fi dacă aș scrie din perspectiva altei persoane, a unui om care călătorește liber prin lume, la ce ar fi dacă m-aș debarasa de realitățile provincialiste și comunistoide din jur și aș intra în altă viață. Intensitatea acelui gând a făcut să-mi aud bătăile inimii. Simțeam că se petrece cu mine ceva cu totul neobișnuit. Și am început pe loc să fiu personajul meu, să gândesc și să mă port ca el (într-un fel cu totul nătâng, dar acesta e un alt subiect) și, lucrul cel mai important, să scriu ca și cum aș fi devenit brusc „altcineva”. Acela a fost momentul în care năstrușnica teorie anti-postmodernistă a himerismului, pe care aveam să o teoretizez mai târziu în câteva manifeste, și-a început parcursul deloc lipsit de aventură în minunatele noastre medii literare autarhice.
Practic, pe seama acestui tip de poezie în care orașele lumii își făceau auzite numele, cu sonoritățile lor subversive pentru acele timpuri, reușeam să trăiesc ceea ce restricțiile politice și limitele de natură economică îmi interziceau. Era ca și cum Dumnezeu îmi dăruia ceea ce îmi doream. Era o trăire paralelă, un fel de „second life” a mediilor online de azi, o sfidare a restricțiilor prin preluarea pe cont propriu a libertății individuale după care tânjeam. Ajunsesem în situația amețitoare de a vorbi despre o lume de dincolo de granițele închise dintr-un loc al recluziunii și bolii. Era mai mult decât putea visa un tânăr poet al acelor vremuri.
Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Ele m-au purtat cu adevărat pe drumul pe care, cum spuneam la început, poezia mi-a schimbat viața. Scriind mereu și mereu din perspectiva “himeristă” a lumii celei large, vorba poetului, am ajuns să-mi doresc să trăiesc „live” fantezia grozavă a călătoriei, să fiu cu adevărat propriul personaj, mai mult, să-l privesc pe autorul care eram și sunt ca pe un personaj. Acest imbold de natură poetică a răscolit în mine dorințele îndelung reprimate de a lua legătura cu lumea, de a desluși cu înfrigurare graiuri pe care le ascultam altădată în sanatoriu la radio ca pe o muzică, de a trimite aplicații pentru rezidențe și burse și, în sfârșit, de a păși la propriu în acea lume din poeme. Schimbarea de roluri a fost schimbarea pe care acest tip de poezie a forțat-o. Dacă nu ar fi fost fantezia poetică a „himerismului”, sunt convins că nu aș fi fost la fel de motivat interior să călătoresc și nu aș fi ajuns niciodată în atâtea locuri speciale. Pot spune că datorez poeziei ieșirea în lume. În acest sens, viața mea din ultimii cincisprezece ani e un efect al poeziei.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
