Pe la început de secol XVI, un călugăr carmelit spaniol a scris un poem despre un fel de contracÅ£ie sufletească. Despre momentul în care dispare bucuria ÅŸi e înlocuită cu o stare neutră ÅŸi cu imposibilitatea de a te concentra. Sigur, el se referea la căutarea lui personală pe drumul pe care îl începuse către Divinitate. Dar Noaptea cea Neagră a Sufletului este, de fapt, o etapă în parcursul personal… ÅŸi, cu cât o cunoÅŸti mai bine, cu atât o poÅ£i depăşi mai bine.
Seamănă puţin cu sindromul zilei de luni: lunea nici iarba nu creşte, nu? Lunea e ca un mare ctrl+alt+del, fiindcă încercăm să o luăm de la capăt. Uneori, ne reuşeşte, alteori, nu. E luni, e iarăşi luni, sună cuvintele unui cântec care pluteşte prin aerul românesc cu miros de iunie.
ÃŽn Noaptea cea Neagră a Sufletului meu, mă simt de parcă aÅŸ urca treptele unei scări rulante ce coboară. Efortul e mare, progresul – mic sau zero. Ceea ce fac aterizează într-un fel de strat de vată universală, care amortizează impactul, efectul, sunetul ÅŸi totul se înfundă în materialul ăsta cosmic care tamponează orice încercare de acÅ£iune.
Oamenii şi iubirea lor pentru mine, oamenii ăia de care am atâta nevoie, se retrag ca refluxul şi în urma lor rămâne un ţărm de mâl, cu cochilii urâte şi moarte, cu gunoaie şi o viziune bruscă, tăioasă, a mizeriilor din fiecare dintre aceste relaţii pe care, altfel, le ador. Stând pe mal, cu genunchii la gură, ezit să intru în mâl pentru a atinge din nou sentimentele şi senzaţiile care îmi lipsesc atât de mult. Între noi se aşază aceeaşi vată cosmică, cenuşie, gri.
În Noaptea cea Neagră, ecranul colorat al viselor şi viziunilor se întunecă, de parcă proiectorului i-a pierit lumina, iar ceea ce era altădată clar, mă inspira, mă îndruma, a dispărut în ceaţa gri, elastică, rezistentă care îmi învăluie traiectoria. Parcă nu mai are niciun sens să te zbaţi, pentru că scopul a devenit invizibil.
Ca o furnicuţă pe un trotuar, rătăcită de muşuroi şi fără harta chimică a feromonilor care arată încotro, simt apăsarea strivitoare a următorului pas care mă poate zdrobi, deodată, imediat, mortal, şi parcă aşteptarea acestui pas de gigant pe corpul meu mic, de furnică, este izbăvitoare, ca şi finalul pe care îl aduce. Este Adânca Noapte a Sufletului meu, căci m-am pierdut de Cine Sunt şi ce caut eu pe Pământul ăsta. Am uitat la ce mă pricep şi cât bine pot aduce cu mintea, buzele şi mâinile. Căci coaja a uitat seva şi, captivă în secunda de încremenire dintre toamnă şi primăvară, îşi închipuie că a murit. De fapt, asta e Noaptea cea Neagră a Sufletului: un pic de moarte, în timp ce te desprinzi de ceea ce ai fost şi înainte de a-ţi da seama ce mugure uriaş eşti.
Frumuseţea este că poţi face ca această neputinţă paralizată să treacă mai repede, aşa încât, după ce vălul cade, să vezi, cu respiraţia tăiată, cât de uluitor eşti tu, în forma cea nouă. Şi, dacă simţi că eşti prin zona asta de amurg, de paralizie, de nefiinţă, de nemişcare, cel mai bine este să Fii:
- alege-ţi trei lucruri ce-ţi plac (poate nu pui şi Parisul între ele, decât dacă îţi e foarte uşor să sari într-un avion) şi le faci. Ordine în ghivecele cu flori. O baie plină cu sare roz de Himalaya şi cu ulei de busuioc, mentă şi lămâie (trezeşte şi morţii). Umflă roţile bicicletei şi ia-ţi o jumătate de zi liberă de la serviciu, ca să te plimbi prin pădure într-o zi de luni. Fă-ţi un cadou mic. Scoate hainele vechi din casă. Uită-te în oglindă nu ca să vezi ce nu e în regulă, ci ca să găseşti ce e frumos în tine. Acolo, undeva, zace sâmburele tău de lumină, şi e doar o chestie de disciplină să îl faci să destrame întunericul.
- gândeşte-te la ce te pricepi tu mai bine şi ai grijă ca până la sfârşitul zilei să punctezi măcar unul dintre aceste lucruri (şi bine ar fi să îl vadă şi alţii)
- şi, în fine, cel mai uşor şi mai grozav remediu: ieşi afară, aşază-te pe o bancă, sau pe iarbă, sau pe o bordură, priveşte cerul şi visează cu ochii deschişi visele tale cele mai nebuneşti. Pentru că, zicea Walt Disney, dacă poţi să visezi la asta poţi să o şi faci şi pentru că în acele vise se ascunde seva secretă a împuternicirii personale de care ai nevoie, aici şi acum. Urgent. Imediat.
Pentru că Noaptea cea Neagră a Sufletului este, de fapt, perioada de gestaţie interioară de dinaintea unei dimineţi cum n-ai mai văzut încă.
Pe Andreea o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiÅ£i, dar…
De ce È™i-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
