Trebuie să scrii despre dans. Despre linia fină a oaselor, despre pielea netedă care acoperă într-un strat subţire şi alb, ca de porţelan, muşchii. Despre cum se răsuceşte corpul acela neted şi alb care nu pare să aparţină nimănui, mânuit de o forţă pe care n-o poţi înţelege. Un tot întreg şi turnat, un corp în mişcare de dans, în paşi pe care tu nu-i poţi face. Nu încă. Trebuie să scrii despre mirosul acela de praf amestecat cu transpiraţie, acru, înţepător. toate mişcările acelea şi toate clipele îţi trec prin faţa ochilor. Păstrezi în minte mirosul ca să le poţi rememora pe toate. Pentru tine e încă durere. Îţi încordezi muşchii şi te dor.
Nu ştiai că te poţi întinde atât de mult, nu ştiai că picioarele tale se pot sprijini doar pe vârfurile degetelor atâtea minute în şir. Nu ştii încă dacă să devii una cu muzica, dar uiţi de tine. Pe urma, e suficient să-ţi aminteşti de ceva, orice, ca să cazi, să faci un pas greşit. Dansul e un dezechilibru perfect. Mişcările nu sunt ale tale fiindcă nu le-ai putea descrie, nici tu nu le înţelegi. În dans e tot teatrul şi acolo e toată poezia. Nu dansezi tu, ci corpul tău pe care nu-l controlezi. În secunda în care încerci să devii conştient, jocul se risipeşte. Trupul tău e contorsionat, azvârlit brutal de o forţă care nu-ţi aparţine, de o muzică pe care nu tu ai creat-o. E forţa în mâinile căreia te laşi, moale ca o păpuşă de cârpă, dar cu cea mai mare încredere din lume. Nimic rău nu are să ţi se întâmple: vei dansa.
Azi aş scrie despre tine, despre cum am putea dansa așa, la infinit. Despre cum vieţile noastre s-ar putea împleti nu într-o piesă de teatru, nu într-o poezie, ci într-un dans care să fie numai al nostru, un joc pe care nimeni nu l-ar înţelege sau pătrunde. Doar în paşi de dans te poţi apropia cel mai frumos de viaţă, de viaţa adevărată care ne umple venele până când, obosiţi, ne prăbuşim pe pardoseală, cu tâmplele incordate, cu o durere-plăcere în tot corpul. Trebuie să scrii despre dans, despre ceea ce afli în tine, în frământarea oaselor, în muşchii intinşi, în palmele care te împing la doi metri în aer, la ceea ce te farmecă la alții, în mişcările pe care mai apoi nu ţi le mai poţi dezlipi de corp. Dansul contemporan e un joc de care noi am avut nevoie. Ar putea fi iubire şi atunci am chef să scriu din nou despre tine. Dar îmi răsună în urechi trosnetul călcâielor pe podea, îmi răsună în minte foşnetul gambelor care descriu un cerc perfect, îmi răsună în minte Bach şi, în pași de dans, încep jocul fără tine.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
