Eu simt, dom’le. Simt mult, intens, de toate.
Simt mirosul de ceapă verde în piață, mirosul de liliac printre blocuri, mirosul de balegă pe ulița mea.
Simt cu urechile cântatul de cocoș, talăngile de vaci, avioanele cu motoare, muzica mea.
Simt soarele pe piele, piatra cubică din orașe faine în tălpi, apa de mare când îmi bag degetul în ea, simt când mângâi florile sau lemnul.
Simt cu toate papilele gustative mâncarea delicioasă, cireșele când apar, un sărut.
Simt cu ochii oile de pe marginea drumului, lanurile de rapiță sau munții.
Săptămâna trecută, am simțit iar bucurie simțind cu toate simțurile ăstea ale mele, așa că am sunat-o pe maică-mea să-i mulțumesc. De la ea cred că am învățat să simt așa. Mi-a arătat cum simte ea, mi-a plăcut, s-a transformat în obicei care a intrat și a rămas în mine.
Cel mai intens totuși, simt cu inima. Cu ea simt bucurie, tristețe, frică, furie și alte simțăminte pe care le identific mai greu.
Despre cum simt bucurie, am mai scris. O simt ușor, zilnic, din aproape orice.
Furie simt mai rar. Îi reduc pe oameni la nevoile lor neîmplinite, așa că nu mă mai înfurie faptele lor. Iar când chiar reușește cineva să o facă, îmi dau seama că e despre mine. După ce țip.
Simt și frică din când în când. Frică de respingere, frică de singurătate, frică de eșec. Aia de moarte e mai nouă și mai greu de gestionat, dar încet-încet îmi găsesc mecanismele cu care să scap și de ea. Reușesc cu rațiunea să le fac să dispară.
Mai greu mi-e când simt tristețe. Îmi simt inima grea, uneori nodul în gât, îmi vine să ascult muzici triste, scriu, gândesc, dar fac ca totul să pară groaznic. Și stau tristă. O zi, două, cel mult o săptămână. Când mă hotărăsc că am simțit destulă tristețe, mă ridic din pat, mă îmbrac frumos, înrozez viața și reîncep să mă fericesc.
Așa simt eu. Nu știu alții cum simt pentru că nu vorbim despre asta. Mi-am dat seama că doar feisbuc ne întreabă cum ne simțim. Și nu mă refer la cei cărora le-aș spune doar vorba lui Dabija, ci la prietenii apropiați. De ce nu vorbim între noi despre ce simțim? O să cuget la subiect, apoi o să încep să povestesc cu prietenii și despre simțăminte.
Voi, ăștia care vă ferecați inima și vă mințiți că nu e nimic de simțit, citiți?
Să vă zic ce vi s-a întâmplat. Fie ați uitat să simțiți de la cât vi s-a zis E rușine să plângi! sau Tre’ să te maturizezi, nu te mai bucura așa ca un copil de orice!, fie credeți că nu aveți motive să fiți triști sau furioși sperând că ați găsit echilibrul, fie simțiți doar frică. Atât de multă frică încât nu mai e loc de bucurie sau tristețe. Frică să vă bucurați prea tare că la un moment dat se termină, frică să fiți triști că nu e bine, frică să simțiți, adică să deveniți vulnerabili, că așa zice lumea nesimțindă despre noi, cei care simțim. Nu fiți nesimținzi! Nu e bine așa, vă zic eu. 😉
E bine să simțim, ca atare vă doresc să simțiți mult și bine și rău.
Pe Daiana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Babygirl – Nicole Kidman într-un rol extraordinar
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.