Bujori. E vremea lor. Miros amar, și dulce, și bizar. Nu i-am înțeles niciodată. E o risipă de ceva cînd te faci bujor. Culoare delicată, petale ca fluturii, de neatins… și parfum la fiecare mișcare. Cînd de frunză, cînd de floare. Bujorul nu se mulțumește dînd de veste miros de floare. El își transmite și frunzele… ori e foarte generos… ori insidios… încă n-am o părere chiar fermă despre…
Am petrecut o săptămînă studiind parfumuri pe net. Compoziția… notele de vîrf… de alea-alea… Am suplinit cu imaginația zeci de parfumuri necunoscute… alte zeci, prezente-n casă, au avut ghinion, le-am pufăit pe rînd… mă rog, au fost vreo două săptămîni de fapt, dar m-am oprit. Pentru că mă întrebam deja cum miroase un iris. Am crescut într-o curte plină de stânjenei mov, lalele galbene și mult verde saturat… și nu-mi mai aminteam. Și erau multe mirosuri simple. Simple și uitate: iarbă tăiată, fân, flori sălbatice…
Nu mă pricep mai mult decât înainte la parfumuri. Cu vârsta îți dai seamă că degeaba învățăm de toate, în final nu știm mai nimic… aproape am deprins însă stilul blind buy fără să mă păcălesc… cam puțin. 🙂
M-am trezit în schimb cu tot felul de tristeți. Că nu mai știu lucruri odată elementare: cum sunt firele de iarbă, cum ies din pămînt, cum urcă o furnică, cum cercetează o albină miezul florilor… În copilărie știu că stăteam ore în șir să văd aceste… evenimente. A trebuit să ajung la celălalt capăt al vieții ca să aflu că evenimente sunt alea de la știri. Ok,revin. M-am întristat că nu mai știu DE UNDE vin aromele… adică de la ce plante, din ce vis al florilor etc.
Pe de altă parte, zic că e frumos din parte omenirii ca, între alte invenții, s-o comită și pe asta: să sublimăm esențele florale pentru a acoperi gentil mirosul de om. Și la aceste vorbe am tras pe dreapta… ba nu, am parcat. Deci, așa. Omul nu aruncă parfum în jur, ce surpriză! 🙂 Ba, uneori, cei mai curăței trec ca niște sconcși netrebnici, împuțindu-ne viața cu faptele lor. Cu aerele de stăpâni… cu mojicia stătută… cu agesivitatea acidă… cu… astea,da? Aha!
Cred – bine, redevin naivă, ce vreți ? – că omul are parfumul faptelor lui. Al gesturilor mici. Al felului de a ființa printre semeni. Poate nu chiar la propriu, dar pe acolo…
Parfumul nemerniciei nu poate fi ecranat cu niciuna dintre creațiile îmbuteliate în sticle elegante, de cristal… Nu mă lungesc, că risc să mă plictisesc și pe mine: cred că deodată mi s-a arătat, năprasnic, gîndul că, dincolo de tot și toate, răzbate parfumul de om. Despre care nu putem învăța pe net, dacă în primii șapte ani de viață n-am avut noroc de… mirosul cald al orelor de bun simț predate odată cu laptele mamei… Sigur că suntem diferiți de lumea vegetală. Care e generoasă. Dăruiește culoare, și parfum, și pace, și blândețe. Lumea vegetală nu ne ia nimic, doar ne dă. A noastră, a oamenilor, e invers. Se vede. Luăm, aruncăm, distrugem. Adunăm în prostie și, tot în prostie, ne stingem cu mâinile goale.
Mi-ar fi plăcut să lăsăm alte urme pe pământ… urme de bine… să-și spună copacii cînd trec printre noi: hmmm, parfum de om… ce minune!…
Citiţi şi
Idei de cadouri pentru femeile care apreciază rafinamentul
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
