Cina de azi e simplă. Un avocado, o bucată de cașcaval condimentat și o sticlă de Merlot de pe coasta de vest. La desert, un pepene galben din Brazilia, negociat la preț de un dolar de la un negustor dominican din vecinătate. Îl ascult pe Chris Botti și las vinul să-mi îmbrățișeze limba, turmentând porii care mai emit gustul amar a zilelor trăite la New York. Închid ochii și mă gândesc de cît vin ar fi nevoie să turmentezi amarul porilor lui Viktor Mihailovici.
Ah da, dar mai întâi să vă spun cine e Viktor Mihailovici. L-am sunat la rugămintea bunei mele prietene din Israel, Ester. Viktor Mihailovici stă în Brighton Beach. Mi-a răspuns rece. M-a întrebat din partea cui îl sun.După ce i-am explicat povestea cu Ester vocea lui a devenit agitată și mi-a zis să vin imediat la masă la el. Mi-a deschis Eduard, un bucătar georgian care are grija de batrân. Viktor Mihailovici, după o operație de hernie la coloana vertebrală, se plimbă pe un scaun cu rotile prin apartamentul lui mobilat în stil sovietic. La New York a ajuns la vârsta de 62 de ani. A muncit aproape demențial crescând doi copii și asigurându-și o pensie americană, cărând cu spatele frigidere depanate sau deja reparate la etaj. Fiica murise un an în urmă de cancer, iar de fiu nu mai știe nimic. E în Israel. A renunțat la el din cauza unei divirgențe religioase. Mi-a vorbit aproape două ore despre tinerețea lui din Odessa.
În nostalgicele lui amintiri despre orașul unde a lasat cei mai fumoși ani, din vreme în vreme făcea câte o pauză lăsând nodul din gât să alunece în zona stomacului unde se adunau cândva fluturii iubirii adolescentine. Despre viața americană nu a fost foarte vorbăreț. Cât Eduard gătește hinchali îmi povestește că a iubit o femeie timp de 40 de ani fără să-și înșele soția. După o oră de taină, parcă ne știm de când lumea. Am mâncat pentru prima data hinchali. Sunt aproape ca plăcintele noastre cu brânză. La despărțire mi-a dat o bucata enormă de ciocolată neagră. A zis că face bine la depresii. M-a rugat să revin duminică pentru că vrea să-mi prezinte doua mirese și pentru că în weekend va găti Ahmed, un bucătar-îngrijitor din Uzbekistan.
Ciocolată neagră și o femeie, două remedii sigure împotruva singurătății. Viktor Mihailovici știe exact de ce are nevoie un proaspăt venit la New York, doar că el nu știe că eu sunt făcut din alt aluat care are deja fermentul iubirii în măduva oaselor. Am pus bucata de ciocolată în buzunarul de lângă inimă și am ieșit. Trenul metroului mă duce spre casă pe un traseu destul de încâlcit. Linia B, pe urma linia locală, pe urmă trecerea la trenul de pe strada W 7 din Manhattan.Tot atât de încâlcite ca și viața lui Viktor Mihailovici care a împlinit 86 de ani. Voi reveni neapărat duminică. Poate voi reuși să înțeleg cât de încâlcite vor fi drumurile mele. Probabil că Viktor Mihailovici este oglinda în care trebuie să-mi aranjez cravata mea țărănească.
În Manhattan un cerșitor îmi strigă din urmă “I hate your coat, I hate your boots, give me a dollar and I will stop it” (Urăsc paltonul tău, urăsc cizmele tale, dă-mi un dolar și voi înceta să te urăsc). Aici și ura are preț.
* * *
Azi m-am trezit din nou cu pisicile lângă mine. Pisicile lui Philipe. În apartamentul pe care îl închiriez la New York este frig ca în romanele lui Soljenițîn. Ne încălzim cu ele reciproc. Proprietarul o ține una și bună “criza, my dear friend, criza”. Asta nu se referă și la prețul chiriei, din cauza asta mișcarea este unica sursa de încălzire. L-am înjurat de mamă și am ieșit în oraș.
La intersecția străzilor 5 cu 53 se află renumitul muzeu MoMa. Hai să intru. Pe la etajul cinci deja aveam capul balamuc de culori și figuri și mai ales proiecții. Pe etichetele explicative ale miilor de lucrări suspendate ca niște succese anonime este scris “american născut în India, american născut în UK, american născut în Olanda”. Aproape niciun american născut în America. Asta mă face să cred că mamele talentelor americane nasc în maternități din străinătate. Unicul ne-american născut în România era francezul Constantin Brâncuși. Cele cinci lucrări expuse; Măiastra, Negresa blondă, Socrates, Cocoșul și Sărutul stau undeva, modest, într-un colț de sală. În jurul lor este destul de cald din cauza mirării admiratoare a celor câteva zeci de privitori. Asta îmi creează un sentiment de mândrie și mă încurajează să mai urc câteva etaje. La etajul șapte m-am oprit și am înțeles că mai sus de Brâncuși nu pot urca. Nu-mi mai este interesant. Am coborât să fumez și să beau o cafea. Pe la jumătate de țigară m-am gândit la Victor Mihailovici. El habar nu are ce este MoMa. Și că, în general, MoMa există, el doar nu merge în America. Dacă ar fi fost să vină și el odată în tinerețea lui la MoMa, cât de sus ar fi urcat oare?
foto Mihai Constantin
Mda… fiecare cu Brâncuși-ul lui. Apropo, și Viktor Mihailovici se gândește la mine, azi dimineată m-a sunat și mi-a dat telefonul unui oarecare Evghenii, zicea că e de la teatru și că e bine să-l sun poate mă ajută să găsesc un agent pe talentul meu excepțional. :)))) L-am sunat dupămasă și i-am spus că am telefonul lui de la Viktor Mihailovici, l-am întrebat dacă știe rusește. Mi-a răspuns cu o voce plictisită “a little”. Când am început să vorbesc cu el în engleză am înțeles că și engleza tot “a little “ o știe și după ce i-am zis că sunt actor a închis. Oare în ce limbă trebuia să vorbesc cu Evghenii dacă nu în limba lui Oneghin? Mâine merg la Viktor Mihailovici să-i spun de MoMa și de convorbirea mea cu Evghenii. La el, cel puțin e cald.
Mă culc rătăcit în gânduri ca în taigaua siberiană. În visele mele new-yorkeze apare un copil în pantaloni scurți cu părul ciufulit, cu genunchii zdreliți, desculț și cu picioarele înfundate pâna la glezne în praful de pe ulița satului unde am copilărit, în mână ține o bucata de pâine cu magiun de prune, iar în alta o vărguță de vișin, merge îndărăt spre stâlpul de telegraf de care e agățat un difuzor, din care uneori duminica răsunau romanțe. Băiatul mă privește lung și un pic parcă supărat, lovește cu vărguța în praful uliței, pe urma surâde și îmi întinde bucata de pâine rămasă, apoi pleacă. Rămâne doar stâlpul de telegraf cu difuzorul, din care străbate o voce până la trezire de cunoscută… This is the final boarding call for passengers traveling to Bucharest on flight HOME02061971…
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
