Sunt treaz. Treaz şi lucid. Văd bine în jurul meu, în detaliu. Şi e frumos ce văd. Viţa de vie nu mai lăcrimează. Vecinul şi-a terminat de tencuit faţada casei. Strada e liniştită, un soare copleşitor, Dunărea la doi paşi. E marţi şi e 13. Au mai fost zile de marţi, 13, şi au trecut. Îmi aprind ţigara şi nu-mi tremură mâna. Îmi tremură puţin sufletul, dar e bine. Mă gândesc că nimic nu e posibil, cât timp eşti în viaţă, fără tremurarea şi cutremurarea sufletului. Altfel, ce ne-am face?
Nu am habar de ce se va întâmpla mâine. Dar ştiu pe dinafară ce s-a petrecut ieri. Sunt, am fost un elev sârguincios, memoram totul, conspectam, îndosariam, am o addenda înspăimântător de vastă. Arhipelagul meu e alcătuit din mii de insule. Şi pe fiecare insulă un om şi o întâmplare. Pe altele – mai mulţi oameni şi o groază de întâmplări.
Exişti şi tu într-un colţ de lume, cu părul tău roşcat (un roşu irlandez –o minune), cu pielea ta albă, cu ochii nefiresc de albaştri. Stai în faţa unei cafele, cu ţigara între degetele-ţi lungi (îţi aminteşti? cafeluţa! ţigărica! – aşa strigai, cu o poftă de viaţă care mă punea pe gânduri…) Până într-o zi când m-ai anunţat cu o voce neutră: am cancer. Îmi creşte un nufăr în plămâni, ştii tu, ca fetei ăleia din „Spuma zilelor”. Am fost la spital, am făcut analize, tu nici n-ai ştiut de ce dispăream, erai obişnuit cu ţicnelile mele. Ce-o să te faci tu, mi-ai zis, cine o să mai aibă grijă de tine?
Adică ea era pe moarte, însămânţată deja cu moarte, şi era îngrijorată de soarta mea de după… Ea, pe insula ei din arhipelagul din ziua de ieri, aprindea mereu focuri, poate-poate vreo corabie, vreo barcă, ceva…Sunt sigur că şi acum aprinde ruguri pe plaja aceea cu crabi roşii, sau pe o înălţime de sub Crucea Sudului.
Nu vreau să vă-ntristez cu amănunte clinice, cu detalii ale degradării fiinţei care am fost şi nu vom mai fi. Ştiu că e poetic să spui: uite ce frumos miroase încheietura mâinii tale de muribundă – a măr verde! Trecuseră aproape doi ani şi tu nu te mai mişcai din nemişcarea ta. Te acoperisei de răni ca Iov. Doar capul îţi mai trăia. Mi-ar fi plăcut să te-nchizi în camera cealaltă, să nu dai voie nimănui să intre, să pui interdicţie la orice vizită. Interzisă ruperea florilor. Interzis călcatul pe iarbă. Interzisă joaca în parc. Mi-ar fi plăcut să deschid uşa şi să constat că nu mai exista cameră ci pur şi simplu ieşirea într-o grădină în paragină. Şi o masă, şi pe masă un bileţel: am plecat la Piatra-Neamţ. Nu mă căuta.
Era prin aprilie şi erai liniştită. Vorbeam, încă aveam cuvinte. Mă luase un dor de tine, ştiu că pare o nebunie, dar ţi-am spus, pe jumătate în glumă: Hai să facem dragoste. Şi tu ai răspuns simplu: Hai… Cred că a fost ultimul tău cuvânt. Peste o lună se termina totul.
Doamnelor, aceasta e o întâmplare adevărată. Pe insula aceea povestea se scrie încă. Arhipelagul din ziua de ieri trăieşte despărţit de mine cel de azi printr-un perete subţire, se aud glasuri, râsete, câte un plâns de copil. E o lume-ntreagă acolo. V-am admirat mai deunăzi, v-am mirosit parfumul. Parfum de femeie, carevasăzică. Eraţi vii, feromonice. Iar eu un pic cam singur, doar cu arhipelagul meu.
E marţi şi e 13. E bine, e pace.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
