Amândoi fac un cuplu pe cinste! Se complac în căldura iluziei că au atins maximul potenţialului de care sunt în stare. În realitate, sunt epuizaţi, la capătul puterilor, şi se apropie de vârsta pensionarii. Ştiu, simt că pe undeva au greşit, dar nu îşi dau dau seama când, cum şi de ce. Mai ales de ce. Viaţa lor se presupunea că va fi ideală. Aveau atâtea speranţe şi vise când erau tineri. Au îndeplinit multe dintre ele. Au petrecut şi au mâncat. Nu s-au ocupat prea mult de suflet. Au investit mult în creşterea copiilor şi au uitat să se îndrepte spre sine.
Ea este genul de femeie care în tinereţe le făcea pe toate din iubirea de ceilalţi, ce ascundea o mare frică de fapt. Frica de a nu fi suficient de bună, şi atunci oferea necondiţionat şi excesiv. Şi îi mai era frică de respingere şi critică. Acestea două o paralizau. Suferea şi plângea după fiecare întâlnire care lăsa aceste cicatrici adânci în pieptul său. Cu timpul, adevenit acră şi îndelung căutătoare cu privirea, să se asigure că nu îi vrei răul, sau că îi spui adevărul când îi vorbeşti. Te scanează pe toate segmentele de te dor oasele, mintea şi sufletul de la atâta nesiguranţă ce emite. A făcut şi o pasiune pentru medicină, pe care nu a practicat-o niciodată, dar a citit şi învăţat despre boli şi medicamente cu deosebită plăcere. S-a ataşat de ele cu bucurie, le-a chemat, şi ele au început să vină. I-am zis cândva: poţi opri acest flux. Taie conexiunea! Te înţeleg, suferi, dar ai devenit sadică şi îţi faci rău. Iubeşte viaţa şi cheamă fericirea în viaţa ta! Alungă bolile, încheie socotelile cu suferinţa! Bucură-te de viaţă şi descoperă şi alte sensuri. Scrie poveşti, i-am spus! Ai un talent înnăscut de narator! Ai emoţie, spontaneitate! Eşti creativă, eşti un suflet curat şi frumos, care îşi caută liniştea! NU o vei găsi în boli sau infinitele cutii de pastile pe care le-ai depozitat prin toate ungherele sufletului şi prin toată casă. Scutură-te de ele, hai să facem sport, să te mai descrâncenezi! Ai văzut? Ce bine e! Ai început să zâmbeşti. Îţi place. Crezi în tine. Te iubeşti, te rogi şi iubeşti precum Julia Roberts. Îţi e mai bine deja…
De curând, în urma căutărilor ardente pe la medici şi paramedici, aţi aflat că el are un mic carcinoma de prostată, căci şi-a blocat centrul energetic responsabil cu iubirea de sine şi de viaţă. A devenit posomorât, nemulţumit de tot şi de toate. Abia mai ştie să zâmbească. Are insomnii, puls crescut şi nervi permanenţi. I-am spus să se mulţumească de ceea ce are şi se va vindecă. Să înveţe să ierte, să uite, să iubească, să trăiască şi să se roage. A început să zambeasca deja. S-a conectat la sănătate și speranță, la bucurie și veselie. A aflat că e mai bine așa.
Draga mea, încetează să te mai limitezi la gândul că dacă el nu va mai fi, tu nu vei mai fi. Această dependenţă v-a sufocat şi v-a limitat. Aveai nevoie de câteva ieşiri, hobby-uri şi prieteni. Te-ai fi îmbogăţit sufleteşte şi ai fi văzut că “sfârşitul nu-i aici”, cum bine cânta Florian Pittis.
Te-ai izolat şi te-ai limitat la arta de a-l face pe el fericit. Şi pe băieţi, care au crescut, şi tare ai suferit când i-ai aflat îndrăgostiți. Te-ai simţit lăsată la o parte. Ai dezvoltat dispreţ şi ranchiună faţă de iubitele lor şi un vizibil aer de superioritate. Acest mod de a fi se simte deja în orice relaționare dintre tine şi ceilaţi. Eşti neliniştită, mereu cercetătoare, cu două fețe, cea zâmbitoare la vedere, asezonată cu o pereche de ochi verzi hipnotizanţi care privesc adânc în suflete spre ostenire şi vlăguire, şi cealaltă, în interior, pe care o simţim cu toţii şi ne doare. Emani durerea prin toţi porii, iar ochii şi limba ţi-au devenit săgeţi otrăvitoare, destul de des. Te chinui să zâmbeşti, dar nu se văd decât rictusuri chinuite. Mi-e drag de tine, suflet chinuit, şi vreau să te iubesc, dar nu mă laşi. Ţi-ai ridicat ziduri şi nu mai crezi decât în tine şi în Dumnezeu, la care te rogi cu ardoare mult şi des, dar nici El nu mai poate intra. Nu poţi ierta, zâmbi din suflet şi iubi necondiţionat. Acestea ar fi fost primele semne că El ţi-a ascultat rugăciunile. Dar tu te rogi cu mintea şi spre propriul folos. Nu ai învăţ să te abandonezi. Vei şti curând şi va fi bine.
În goana voastră după hiperdiagnosticari aţi aflat că suferiţi de una şi de alta şi tare v-aţi mai amărât şi aţi dat putere bolilor. Deoarece ţi-ai blocat centrul iubirii, ai dezvoltat noduli la sân şi multe alergii. Inflexibilitatea gândirii ţi-a afectat genunchii. Era ciudată pasiunea cu care povesteai despre cât suferi. Aveai o sclipire ciudată în ochi şi vocea era ţipătoare şi excesiv de veselă când povesteai despre cât suferi. Te bănuiam de isterie, dar am zis că mai ai o şansă şi nu am mers cu gândul mai departe. Ai mers şi cu baston. Ai renunţat la el prin voinţă, când ne-ai auzit pe toţi spunând: ce-i asta? De ce? Sunt prea tânără! ai zis după o perioadă. Mă fac bine! Şi aşa a fost. Corpul exprimă suferinţele tale, dar tu nu mă credeai când îţi spuneam că este suficient să te observi şi să te iubeşti şi să te opreşti din goana după medici şi alte pansamente, care doar acoperă durerea, făcând-o şi mai mare.Conectarea la medicul tău interior te-a salvat de multe. Ai învăţat câte ceva, ai practicat şi ai văzut. Ai învăţat despre unconditional love, iertare şi blândeţe. Ai plâns şi te-ai veselit. Ţi-ai pus alte haine şi ţi-e bine. Eşti mulțumită. Ai renunţat la dorinţa de control. Și te-ai lăsat iubită.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
