Actori pe scena ce-i început și sfârșit. Suntem cu toții. Unii dintre noi, chiar “excepționali”. Se pricep să își joace rolurile, iar la improvizație nu îi bate nimeni. Ah, să nu uit un detaliu important: poartă măști. Și ce măști! Le personalizează zilnic, după cum bate vântul social. Ce spectacol! Nu cunosc ceva mai grotesc, mai descurajator. Au și o caracteristică de nezdruncinat: sunt grele. Ele încovoiază sufletele, subjugă mințile și fură din vene. Da, din vene! Storc de viață. Cei ce le poartă sunt marionete trase de fire invizibile de propriile abandonuri în uitarea esenței. Se complac și gustul acela, al iluziei, este drogul după care alergă. Își doresc, cu disperarea omului înfometat, să fie cu adevărat masca. Un zâmbet nonșalant, nepăsarea arogantă, curajul exacerbat, determinarea atât de forțată pentru a reuși. A reuși ce? Ce este atât de important încât să merite sacrificiul de a nu fi? Se pierd, din ce în ce mai des, în nimicurile care au sclipirile acelea ciudate, ce îi fac să creadă că este absolut vital să le dețină. Și mor cu fiecare distanță lăsată între ele și suflet. Grele-s trecerile noastre prin lume, așa…mascați.
Pe aceeași scenă sunt și oameni cu chipul luminos ce-și duc zilele prin zâmbet și prin lacrimă. Însoriți, căci își știu liber și ușor felul de a fi. Sinceri, că nu-i drum mai mângâiat de soare decât cel neacoperit de norii minciunii. Au renunțat la a-și mai acoperi fața. Își poartă durerile și bucuriile cu aceeași eleganță, de suflet care a înțeles că a își trăi experiențele, neascunzându-se pe după paravane de suflet împietrit, înseamnă libertate și aer pentru ființare în lumina adevărului.
Un astfel de om este bunica mea, mama mamei mele. Tanța. Femeie născută în umbra livezilor de pe dealurile Buzăului. Nu-i om în lume mai simplu, mai direct. Școală a făcut cât i-au permis vremurile acelea. I-aș echivala cele 4 clase cu studii masterale. Pentru că viața i-a fost grea în începuturile ei. A trebuit să ducă în spinarea ei, de copilă, viețile fraților mai mici. Că așa era rânduit, să ajuți și să incalți pantofii maturității de mai dinaintea timpurilor ei. Printre stropii de timp ce-i rămâneau la numărătoarea grijilor, învăța. Și când spun că învăța, spun că nu a uitat nici în aceste zile, când bate la porțile anilor ce încep cu 90, că așa-i ața timpului, se strânge pe suveică și-ți face din ani amintiri, cum spuneam, nu a uitat slova învățată atunci. Fiecare vers, ficare adunare, fiecare poveste desprinsă din istorii apuse. Însă, inima ei, coaptă în vatra unor vremuri și locuri ce nu știau zborul sufletului mai presus de îndatorirea morală, a ales să urmeze drumul bătut de celelalte suflete din înaintea existenței ei. Drum bătătorit cu muncă, cu sacrificiu, cu vise lăsate în colbul din dedesubtul opincii. Și-a așternut și ea ofranda, iubirea ei pentru școală, a strâns din dinți și a călcat peste. Pe drumul vechi al Fințeștiului, dacă te uiți atent, poți citi fiecare vis oferit vieții în schimbul supraviețuirii și al orânduirii lăsate de veacuri. Sunt toate acolo. Și visul și lacrima renunțării la el. Dar, mai poți citi ceva: îndârjirea, pasul apăsat, hotărârea și nu resemnarea.
Foto: Costică Acsinte
Pe la vreo 14 ani i-a venit vremea să facă ceva și cu viața ei. A venit la oraș și s-a făcut, cum povestește ea, slujnică în casa unor rude înstărite. Și n-ai citi obidă în glasul ei. Început, da, asta sigur simți! A crescut frumos, a muncit din greu și mai apoi, s-a angajat la o fabrică. Și-a depășit și acolo condiția, tot prin muncă. Viața a răsplătit-o și cu un soț bun, Constantin, copil unic al unei țărănci de prin zona Prahovei, școlit, dar care nu și-a uitat rădăcinile niciodată. El a iubit-o ca pe icoană. I-a citit dorințele încă din lumea acestora,mai dinaintea rostirii, a protejat-o și i-a mangâiat mâinile și sufletul. Împreună au avut două fete. Le-a școlit, ca să le ferească de nenoroc. Le-a suflat dor de citit, de aflat și dorință de trai frumos.
Tataia Ticu s-a dus, de multă vreme, în lumea sufletelor frumoase. Acum, el mângâie inima bunicii mele cu picuri de ploaie, cu florile ce răsar an de an în pământul în care și-a lăsat amintirile, cu dorul ei imens pentru încă o primăvară în grădinița lor de la țară. Viața la oraș te poate înăspri, te poate modela, dar nu-i chip să fure bucuria simplă, nici lacrima curată. Tănțica, bunica mea, cântă. Mereu! Și râde când cântă sau plânge de nu pricepi ce se întâmplă. Așa știe ea să-și facă drum prin viață. Simplu, fără măști. Că-s prea grele și prea de nedus. Și scrie poezii. În ele apar toți cei dragi ei. Scrie despre greutăți și despre viață, cu bucuria trăirii acestora. Și apoi le cântă. Le scrie în suflet, le scrie în minte. Nu uită cuvintele. Niciodată! Și cântă. Acum își cântă viața: “87 sunt ani grei, ca să treci bine prin ei/ Dar cu bunul Dumnezeu eu voi încerca mereu,/ Dacă Dumnezeu o vrea să trăiesc cât mama mea,/ Apoi să mă țin eu bine, / Mai sunt 7 ani de zile./ 7 ani sunt și ei grei/ Să trec binisor prine ei,/Dar cu bunul Dumnezeu eu voi încerca mereu/ Și când Dumnezeu o vrea, de pe pamânt să mă ia/ Să mor tot ca mama mea,/ Să nu supăr pe nimenea.” Cea mai importantă lecție în viața asta, de la ea am primit-o. Iubesc cuvântul și iubesc viața. Și nu port mască.
Pe Monica o aflaţi cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
