Dacă nu crezi în dreptul inalienabil al bărbatului ajuns la maturitate în general – și al celui de lângă tine, în particular – de a nu-l fi ucis pe Peter Pan din el, mai bine citești altceva. Ce știu eu? Texte despre adulți responsabili, conectați, nu-i așa?, la problemele de viață și de cuplu, mai mare dragul să ai un astfel de exemplar în bătătură, să treacă vecinele și să țâțâie admirativ când îi văd nădragii la uscat – „Cutărescu s-a maturizat, e om serios, dă săru-mâna mereu, îți schimbă un bec la o adică, vine și cu scara lui, nu ca alții…“.
În cazul în care ești mai tolerantă cu adulții care nu și-au pierdut simțul ludic, află despre mine că, în pofida unui proces lung și anevoios de maturizare cu numeroase scăpări pe parcurs, mă mai joc, din când în când. De fapt, cam des (american fiind, aș fi fost acel unul din cinci adulți care o fac zi de zi). În schimb, nu m-am jucat niciodată la serviciu. Ani în șir, în redacțiile în care am lucrat s-au auzit răcnete, interjecții, tastaturi trântite. Nu eram eu autorul. Am văzut colegi, destui însurați, care stăteau târziu în noapte la birou pentru jocuri de strategie sau de curse nebune. Am avut șefe care nu ieșeau din Solitaire decât când își aminteau că au întârziat o oră la prânz și-mi trânteau din ușă un laconic „iubiricule, ocupă-te tu de revistă!“. Am amici care puteau juca oricând în scena aia minunată din „Virgin la 40 de ani“ în care doi băieți se luptă cu consolele (și au replici suculente, gen „Știi cum știu că ești gay? Asculți Coldplay!“)… Farmville, New Order, Moș Crăciunii care jucau popice, Mario Bros. au trecut pe lângă mine fără să mă preocupe.
M-a prins, însă, Angry Birds, cam din momentul în care în viața mea a apărut o tabletă. Iar din pricina faptului că m-a prins, acasă nu pot să joc, nici pe tabletă, nici pe telefon, fiindcă mi l-am instalat și acolo. Accesul pe tot cuprinsul apartamentului cu gadgeturile la care mă pot juca în stare de funcțiune e strict interzis. În consecință, am decis să-mi manifest imaturitatea în altă parte, respectiv în drum spre serviciu și înapoi, întrucât, deși ai nevoie de un înalt simț al echilibrului, să obții un nou punctaj maxim între stații e, cum zic acuma hipsterii în limbajul lor de lemn, priceless. Dorința de a fi mai bun, respectiv precum romancierul Salman Rushdie, care se laudă că e un jucător de trei stele, primul-ministru David Cameron (cică se joacă pe iPad) sau comicul Conan O’Brien e un imbold irezistibil, cu atât mai mult cu cât și ei sunt oameni în toată firea, bașca, nespus de ocupați. Sincer, îmi imaginez că și ei sunt persecutați pentru această mică pasiune la domiciliu, unde, probabil, sunt scriitor sub papuc, vicepremier respectiv co-moderator, așa cum, păstrând proporțiile, eu însumi sunt redactor-șef adjunct acasă!
Până într-o seară în care, e drept, am deviat traseul, luând troleibuzul, lucrurile au mers acceptabil. În timp ce zdrobeam triumfător butoaiele în care erau ascunse niște maimuțe nesuferite (vorbim despre Angry Birds in Rio, versiunea HD, da?), pe scaunele din spate, lângă mine, s-a așezat un băiețel cu bunica lui. Ei bine, obrăznicătura aia mică mi-a vorbit în cap tot drumul, sucindu-și gâtul spre ecranul pe care zburătăceau păsăroii. Firește că s-a ales praful de orice concentrare și de orice performanță! Până când nu i-am explicat rolul cucilor albaștri care sparg sticla, al găinilor obeze care lansează oul-proiectil și al zburătoarelor-bumerang, nu s-a lăsat. Contrar aparențelor, am conștientizat ridicolul situației (să fi zărit și o umbră de sarcasm în privirea albastră a bunicii care-l căra de la școală pe țânc?). Și de atunci, în mod reflex, mă uit în stânga și-n dreapta, asigurându-mă că nu e niciun monstruleț care să mă pizmuiască pentru joc și să vrea să dialogăm pe seama strategiile de sfărâmare a pietrelor.
Nu mai departe de aseară, cu toate precauțiile, alt zgâmboi s-a lipit literalmente de mine în metrou. Dom’le, copiii din ziua de azi chiar n-au și ei jocurile lor?! Și n-au auzit că e normă de politețe elementară să nu-ți vâri nasul în treaba altuia? Ei bine, acest jumaʼ de carte de identitate mai avea un pic și intra cu totul în tableta mea! Poftim maniere! Am închis jocul și am deschis „Eating Animals“ a lui Jonathan Safran Foer, că tot nu terminasem cartea care ar transforma în vegetarian și un tigru hămesit, așa că puștiul s-a uitat în altă parte, vădit plictisit.
Din aceste motive, îmi permit să mai întreb o dată, deși am făcut-o deja în titlu: eu unde mă mai joc? Chiar trebuie să fiu atât de ostracizat la nici 45 de primăveri doar pentru că maturizarea, hmmm, să zicem că nu s-a încheiat de-a binelea?
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Spiridușul din bradul de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
