14 aprilie. Ierusalim. E șase dimineață, ne îmbrăcăm frumos și ieșim. Perfect conștiente că sunt foarte puține șanse să ajungem la Sfânta Lumină, dar totuși plănuim să ajungem măcar cât mai aproape de Biserica Sfântului Mormânt. Ieșind din chilie ne lovește aerul rece, curat, proaspăt de dimineață. E o emoție de nedeslușit în aer. Ieșim pe străduță. În dreapta o barieră cu o mulțime de militari încruntați ce poartă mitraliere și formează un zid uman de nepătruns. O luăm la stânga. În fața noastră o ceată de arabi creștini, urmașii păstorilor Bethleem. Îmbrăcați în tricouri albe, cu chipul lui Iisus desenat pe ele, sunt gălăgioși și par puși pe bătaie. Mi-e teamă! Am senzația că întreaga cetate e plină de praf de pușcă și că cea mai mică scânteie ar aprinde un război cu urmări uriașe. Mă cutremur, dar alung gândurile negre. Tremurul trupului însă nu se dă dus nicicum.
Mai mergem puțin și ajungem la prima poartă. Închisă și ea. Din nou, barieră. Din nou, zid uman ce ne privește cu superioritate, aroganță și încrâncenare. Din nou mitralierele astea ce-mi dau fiori. Mergem pe străduță la dreaptă. A doua poartă, la fel. Din nou, barieră. Din nou, zid uman. Din nou superioritate, aroganță și încrâncenare. Și din nou mitraliere și fiori de teamă.
Toate drumurile ne sunt închise, suntem blocați în perimetrul acesta al câtorva străduțe, e o senzație mai frustrantă decât orice am trăit vreodată. Nu ni se dă voie să ajungem la Domnul nostru Iisus Hristos, azi în ziua celei mai mari sărbători. Ne lovim de militari înarmați care ne privesc cu înversunare. Îmi pare uneori că văd chiar ură. Alung gândul. Un pelerin ridica glasul, e îmbrâncit, soția sa sare să îl apere, sar de-o parte ceilalți militari, de cealaltă parte pelerinii. Iese scandal. Fugim repede de-acolo. Mergem înapoi la prima barieră, pe străduța noastră, la Mănăstirea Bunicii Maicii Domnului. Mă bate gândul să încerc să forțez bariera. Și aici, scandal.
Un italian care s-a pregătit cu flori și cu un mănunchi de 33 de lumânări se ceartă cu militarii neînduplecați. Ăsta-i rasism religios, strigă supărat. Ceva mai încolo o măicuță de 80 de ani care și-a dorit toată viața să ajungă la Sfânta Lumină și a reușit în sfârșit după atâția ani și atâtea rugăciuni să vină la Ierusalim de Paște plânge în hohote văzându-se blocată la câțiva metri de Biserica Sfântului Mormânt, atât de aproape de visul ei, fără a putea străbate însă bariera vie de uniforme, de mitraliere și de priviri încruntate. Se sprijină tremurând de zid și nimeni nu o poate liniști. Oameni care stăteau de la ora 3 dimineață la Poarta Nouă, bruscați, împinși, amenințați cu mitralierele, dar care au reușit totuși să se strecoare până aici, pe drumuri lăturalnice, stau acum lipiți de ziduri, fără nici o putere. Deznădăjduiți să vadă că de aici nu mai există posibilitatea niciunei străduțe, a niciunei scurtături neștiute, a niciunei șanse de a păcăli bariera. Totul e închis. Și nu, deși am încercat toate variantele posibile, de-aici încolo nu se poate trece. Nu se poate intra decât cu invitație speciala. Pe care nu o au decât cele mai înalte oficialități. Anul ăsta s-au dat mult mai puține decât în oricare alt an.
Ne plimbăm ca niște fiare turbate de la o barieră la altă, tot nădăjduind într-o minune. Nimic. Militarii sunt din ce în ce mai nervoși. Agită din ce în ce mai tare mitralierele. Mi-e din ce în ce mai teamă. Și, în același timp sunt din ce în ce mai furioasă. Mi s-a întâmplat minunea de a mă afla aici, în Ierusalim, la vârsta de 33 de ani, sunt la câțiva metri de Biserica Sfântului Mormânt, în ziua când Sfânta Lumină trebuie să coboare pe pământ și nu sunt lăsată să intru să mă închin Dumnezeului meu. Mă opresc în fața unui afiș mare din care mă privește chipul plin de durere al Mântuitorului, cu ochii închiși, ce par a fi totuși deschiși, cu picături de sânge ce îi curg pe față de la coroana de spini și cu o tristețe ce îmi rupe inima. Mă doare sufletul. ”Cât de chinuit ai fost!… Câtă durere!!… Câtă durere, Doamne! și eu nu pot să ajung la Tine!”
Mă bântuie o senzație stranie că ne-am întors în timp, acum 2.000 de ani…
Intrăm în Biserica din Mânăstire. Ne rugăm cu lacrimi la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, venită, printr-o minune, de peste mari și țări la casa Bunicii Sale.
Se slujește Sfânta Liturghie. Un preot cu părul alb, bătrân și bun, ce pare desprins dintr-un basm, împărtășește. Pe chipul lui se împletesc lumini de Iubire, de bunătate, de grijă pentru fiecare oiță din turma Domnului. Nu am dezlegare să mă împărtășesc. Dintr-un colț, privesc cu jind la fiecare din fericiții care s-au învrednicit să aibă parte de Trupul și de Sângele Mântuitorului. După ce împărtășește pe toată lumea, înainte de a intra în altar, se întoarce spre mine și mă privește cu iubire, văzând parcă până în adâncul sufletului meu, mă privește cald, iubitor, ca o mângâiere, ca un balsam pe rănile ce dureau “te-am văzut și pe tine, Păcătoasă mică. Te Văd. Chiar dacă nu mi Te dărui și ție, nu înseamnă că nu te știu, că nu te văd, că nu sunt alături de tine, că nu te iubesc…. “ parcă asta îmi spunea privirea lui ce s-a oprit preț de câteva clipe, pe care mi le-a dăruit doar mie, înainte de a intra înapoi în altar, umplându-mi toată inima de lumină. Mă ridic de acolo alt om.
Țin strâns la piept cartea Sfântului Nectarie. Parcă ar fi aici cu mine. Ne așezăm cu toții în curte și așteptăm. O maică româncă ne-a spus să stăm aproape de Părinte. După Sfânta Litughie va merge spre Biserica Sfântului Mormânt… era un arhiereu cu un rang foarte important – poate ne va lua cu el…
Toată curtea mânăstirii e plină de creștini așezați care pe unde a apucat, fiecare cu o cărticică de rugăciuni, îndurerați, dar plini de nădejde într-o minune, plini de iubire și de un dor fierbinte de a fi aproape de Mântuitor și de a fi martori ai celei mai mari minuni- Sfânta Lumină de la Ierusalim. Ne rugăm. Ne rugăm cu toții neîncetat. Tineri, bătrâni, măicuțe, mireni, femei, barbați. Iese Părintele, cu chipul său biblic, cu blândețea zugrăvită pe chipul luminos cum nu am mai văzut parcă niciodată. Se urcă pe trepte, ne privește pe toți cu milă și cu iubire, își oprește privirea îndelung pe chipul Sfântului Nectarie de pe cartea mea, scoate o agendă mică, veche, neagră, cu pagini îngălbenite, caută cu mișcări încete un număr de telefon, spune ceva într-o limbă din care nu pricep nimic. O maică îmi traduce… vrea să dea un telefon să vadă dacă ne poate lua pe toți cu el…
Dă două telefoane. În aceeași limbă. Nu înțeleg nimic. Închide și ne spune ceva, cu zâmbet trist. Înțeleg doar atât. De la Ana la Caiafa. Toată lumea din curte plânge, se roagă și îl privește cu nădejde pe bătrânul preot. Deși mic de statură, ne pare uriaș. Parcă ar fi Moise, toate nădejdile noastre se îndreaptă spre el acum, în clipele astea de o tensiune ce putea fi tăiată cu cuțitul. Un bărbat de doi metri de lângă mine, Augustin, îmbrăcat cu un pulover roșu, venit special din România pentru Sfânta Lumină, a stat de azi noapte de la 3 la bariere. Le-a trecut pe toate, numai el știe cum. Nici nu vrea să își amintească. A fost împins, lovit, îmbrâncit, n-a contat. A ajuns aici. Îl privește ca un copil pe bătrânul preot, mișcându-și doar buzele într-o rugăciune fierbinte. În dreapta mea, o măicuță se roagă cu ochii închiși, din ei curg lacrimi care nu se mai opresc. Două femei se țin strâns de mână, cu ochii închiși și murmură și ele o rugăciune.
Bătrânul preot mai dă un telefon. Îl privim cu toții muți, cu ochi ce imploră o veste bună. Închide telefonul, zâmbește și rostește o comandă scurtă în limba aia din care nu înțeleg nimic. Toată lumea se îmbulzește să îl urmeze. Nu înțeleg nimic, dar mă duc spre el, să îi fiu cât mai aproape. Ne împingem cu toții spre ieșirea din curtea mânăstirii, plângând și nevendindu-ne să credem. Bătrânul preot merge hotărât, ca Moise în fața poporului său. Ajungem la prima barieră, militarii ne privesc cu ură. Bătrânul preot le spune ceva în aceeași limbă din care nu pricep nimic. Ei ripostează, noi deznădăjduim și începem din nou toți să plângem. Nu se poate așa ceva. Bătrânul preot scoate cu calm și cu blândețe telefonul, formează zâmbind un număr, vorbește scurt, dă apoi telefonul militarului ce părea a fi șef, acesta încuviințează acru, închide și îl mai întreabă ceva pe Părinte înainte de a le ordona militarilor să se dea la o parte și să ne lase să trecem. Minune! Ne îmbulzim spre barieră, nevendindu-ne să credem. Militarul e în stânga, bătrânul preot în dreapta. Trecem unul câte unul, bătrânul preot ne numără, militarul încuviințează nesuferit, ceilalți militari cu mitralierele lor fioroase s-au dat deoparte și parcă ne privesc cu ciudă. Trecem de barieră și o zbughim spre capătul străzii, parcă temându-ne să nu ne cheme cineva înapoi. Bătrânul preot rămâne să îi treacă pe toți, până la ultimul. Ca un păstor blând care are grijă de fiecare oiță. Când realizez că am trecut cu adevărat de barieră, când încep să conștientizez ce se întâmplă încep să plâng ca un copil. E cea mai mare minune pe care am trăit-o vreodată. Bărbatul în pulover roșu clachează și el, în sfârșit, după o noapte întreagă de tensiune, de emoții, de furie, de nădejdi și de deznădejde, de nervi, de neputință. Începe să plângă ca un copil, plânge râzând și repetă întruna…
-Doamne, ce minune! Doamne, ce minune!
Mă privește ca un copil cu ochii mari, cu lacrimi mari, cu un zâmbet mare pe fața aia a lui mare, de om atât de mare, de aproape doi metri, cu puloverul lui roșu, mare și el, și mă întreabă ca un copil, mare…
-Ce minune, nu-i așa? Ce minune… E o minune! E o minune! E o minune… repetăm încontinuu și alergăm pe străduța goală care e acum numai a noastră până la următoarea barieră. Inima ni se strânge din nou. Dacă de asta nu trecem?
Șapte bariere avem de trecut. La fiecare barieră se repetă aceeași poveste. Militarii care nu ne lasă. Frica pe care o trăim toți că de data asta nu o să mai trecem. Furia, nervii, îmbulzeala, Bucuria de după bariera… Habar nu avem până unde o să ne ia cu el bătrânul preot, dar sincer m-aș mulțumi și să fiu pe stradă, afară, sau în curtea Bisericii Sfântului Mormânt. Când am văzut cât de greu e, deja totul mi se pare un dar nemeritat. După fiecare barieră trecută râd și plâng. Prietena mea are atacuri de panică, nu suportă învălmășeală, de câteva ori îi vine să renunțe și spune că vrea să ieșim din rând și să renunțăm. Dar cum să ieșim? Nici nu vroiam să mă gândesc la varianta asta. Ne ajută Sfinții Arhangheli, le citim și eu și ea și mama ei Acatistul… Ne ajută și bărbatul cu puloverul roșu, care se oferă să aibă grijă de ea, să stea în dreapta ei, să nu lase pe nimeni să se apropie. Eu stau în stânga, mama ei în spate… Curajoasă, își învinge teama și mergem mai departe… O barieră, încă o barieră, incredibil… Cu ajutorul lui Dumnezeu înaintam… De la fiecare barieră ne așteptăm din ce în ce mai tare să ni se spună Gata, rămâneți aici!
Ne apropiem însă din ce în ce mai tare de Biserică, deja este mult mai mult decât ne-am fi așteptat. Bătrânul preot își numără cu răbdare, de fiecare dată fiecare oiță…Oare câți om fi? O sută? Mai mulți?… Ne bucurăm ca niște copii care au primit un dar nemeritat după fiecare barieră și nu îndrăznim să sperăm că vom mai înainta. Dar Dumnezeu nu oferă cu țârâita! Când dăruiește, dăruiește ca un nobil, ca un boier, ca un gentleman… Bătrânul preot ne duce cu el până la capăt.
Intrăm cu el, sub privirile neputincioase ale militarilor, până în Biserica Sfântului Mormânt!
Mă închin și rămân fără cuvinte. Îmi vine să mă ciupesc. E dimineața unei sâmbete de 14 aprilie, am 33 de ani și mă aflu în Biserica Sfântului Mormânt, în ziua când este așteptată Sfânta Lumină. Erau 0,000001 la un milion șanse să fiu aici și totuși, iată-mă… Este cel mai frumos dar. Este cea mai mare minune pe care am trăit-o vreodată în viața mea.
Dumnezeu îmi răspundea la întrebarea pe care i-o pusesem mai demult…
– Sunt fiica risipitoare, mă vei ierta, mă vei primi?
Și îmi răspundea așa cum numai El știa să răspundă.
Ca un Tată iubitor, către care faci un pas iar El va face 10 către tine.
Ca un tată care a stat mereu în așteptarea ta, care te primește cu îmbrățișare și îți pune inelul pe mână, mângâindu-ți cu lumină toate rănile. Fără să îți pună întrebări , fără reproșuri, fără ifose, fără privire încruntată, fără să te țină la distanță o vreme până să se decidă dacă meriți să fii primit înapoi, fără să îți scoată ochii cu toate prostiile pe care le-ai făcut, fără să te facă să te simți ca un imbecil, ca ultimul om, deși știi că ești. Nu! El mă primea ca pe o fiică mult iubită, în casa Sa, căreia îi deschisese cu drag porțile ca și cum aș fi fost un oaspete de seamă. Eu, păcătoasă. Eu, fiica risipitoare. Eu oița care rătăcise pe toate drumurile lumii…
Dumnezeu îmi răspundea, așa cum numai El știe să o facă. Depășind orice așteptare a imaginației noastră. Îmi răspundea ca un Împărat.
Începe nebunia. Biserica e plină de militari. De grupuri de pelerini care intră și se înghesuie. Mulți din cei care reușesc să intre au aceeași expresie pe care am avut-o și noi. Intră fugăriți, cu expresia aceea de disperare pe chip și cu o bucurie de nedescris… Se înghesuie, se luptă, își fac loc cu coatele, militarii urlă. Uneori momente de panică. Certuri. Conflicte. Go away. Move, move. Piso, piso. Iala, iala. Greaca, ebraică, rusă, română, arabă. Turnul Babel. Văzusem deunăzi o carte despre Sfânta Lumină, cu ilustrații despre cum era cândva… Se pare că așa a fost dintotdeauna… Nebunie, bătaie, panică, agitație, îmbulzeală…
Așteptăm. Un amestec tensionat de ură și de iubire. De zâmbete și de priviri încruntate. Nervi întinși la maxim. Totul e la maxim aici.
Trec delegații de preoți, călugări, arhimandriți. Îl văd la un moment dat pe Păstorul nostru. Mă reped să iau o binecuvântare, îmi vine să îngenuchez în fața lui și inima îmi este toată cuprinsă de o iubire care mă arde. Niciodată n-am mai simțit așa ceva. Bătrânul cu părul alb și chipul blând mă recunoaște, doar ne leagă o taină scumpă, o așteptare îndelungată și șapte bariere… Îmi zâmbește mulțumit, cu o iubire nesfârșită luminându-i chipul atât de bun, de păstor ce și-ar da viața pentru turma sa. Pentru fiecare dintre oițele sale. De atunci, așa arată pentru mine creștinismul.
Un militar îi întinde unei fete ce se simte rău sticla lui de apă. E același care sărise să îl bată pe un călugăr cu o oră în urmă. Efectul Bisericii Sfântului Mormânt. După o oră aici nu ai cum să nu devii mai bun.
Se simte o iubire mare ce plutește în aer. Militarii evrei ne privesc cu curiozitate chipurile pe care se așterne o exaltare înfrigurată. Așteptare. Tensiunea crește. Încordare În trupuri, în inimi, pe chipuri… Mai e puțin.
Citim acatist după acatist. Arhanghelii Mihail și Gavril. Maica Domnului. Iisus Hristos.
Apare Patriarhul. În fața lui bărbați cu chipuri grave, serioase, triste… O durere sobră pe chipul lor. Mă trec fiorii. Am un sentiment răscolitor de esential… de Adevăr. E o durere sfâșietoare în aer… care, dincolo de euforia și emoția momentului, vine să ne reamintească tuturor că răstignirea a fost pe bune. Cu sânge, cuie, lacrimi, ură, scuipat, furie, oțet, spini și tot restul… dar, la fel de reală va fi și Învierea!
Mă încearcă până la lacrimi teamă că poate anul acesta nu ne mai da Domnul lumina Lui, din cauza prea multor păcate. Ne rugăm încontinuu. Cu voce tare, cu mâinile în sus, cu lumânările în mână, asteptând…
Glasuri rostesc în cor, în limbi diferite… Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii…
Mă uit în jur și, deși m-am obișnuit cu ideea, tot îmi vine uneori să mă ciupesc. Chipuri pline de înfrigurare. Preoți, episcopi, călugări, maici, mireni, jurnaliști, evrei, tineri, vârstnici, copii. Oameni serioși, sobri, credincioși, unii habotnici, unii obișnuiți, unii curioși, îmbrăcați în negru, femeile cu broboade în cap, tăcuți, cu chipurile pline de evlavie, durere și o așteptare tensionată. Un murmur străbate ca un curent întreaga biserică, un șușotit general umple întregul edificiu, o căldură arzătoare crește de la o clipă la altă în inimi. Totul e sobru. Oarecum rigid. Plin de durere. Oamenii au fețele încordate, încrâncenate, aspre, transfigurate de dimensiunea momentului. Și deși zgomotul de fond este cel al șușotelilor, al murmurului, al certurilor și al îmbrâncelilor ocazionale, așteptarea se desfășoară într-o tăcere adâncă.
Ceva sparge totuși durerea și rigiditatea ritualului. Deodată se aude zgomot de tobe, se aud urlete, strigăte, care se apropie năvalnic. Ne speriem. Ade e din nou în pragul unui atac de panică. În liniștea, rigoarea și tristețea tensionată a Bisericii se năpustesc deodată zgomotoși, ca niște nebuni, oameni mulți care dau năvală furtunos în biserică, bătând cu putere în tobe, unii călăre pe ceilalți. Țipă, urlă, strigă, dansează, sar, bat în tobe, iarăși urlă, iar dansează, ridică mâinile în aer, se uită spre cer și strigă din toată inima, cât îi țin puterile. Noroc că între timp o maică româncă ne povestește despre ce e vorba… Dacă nu ai ști, te-ai speria de nebunii ăștia zgomotoși, îmbrăcați în jeanși, cu tricouri albe, cu Iisus Hristos desenat pe ele, cu tobele lor asurzitoare, cu scandalul pe care îl fac spărgând liniștea de mormânt și durerea din biserică cu entuziasmul lor. Care pe de altă parte e totuși contagios, căci simți că inima începe să îți bată mai cu putere, sângele îți pulsează în fiecare venă, simți un tremur și fiori ciudați de fericire și o bucurie vie îți inundă treptat ființa pe măsură ce arabii zgomotoși se îndreaptă în grupul lor mare cu haine albe spre altar, dansând, cântând, bătând din tobe, sărind și strigând cât îi țin puterile. Toată lumea îmbrăcată în negru se dă din calea șuvoiului zgomotos și alb, făcându-le loc să se îndrepte, gălăgioși, spre Hristos. Iisus îi așteaptă, nevăzut. Și zâmbește. De mii de ani, arabii creștini de la Ierusalim aduc bucuria la Sfântul Mormânt. Sunt strămoșii păstorilor care au sărbătorit nașterea Domnului Iisus Hristos și vin în fiecare an să ceară și să sărbătorească Sfânta Înviere. Vin cu zgomot, fără nazuri, fără fasoane, fără fețe acre și fără formalisme. Se urcă unul în spatele celuilalt, urlă cât îi țin puterile, țipă după lumina lui Hristos, o cheamă, o imploră cu strigăte, cu lacrimi, cu urlete, cu dans, cu scandal, cu entuziasm. Se cațără ca niște maimuțe să ajungă cât mai sus, cât mai aproape de el, dansează euforici, umplu biserica de efervescență – pentru o clipă ai senzația că te afli pe un stadion de fotbal, alături de o galerie încinsă. Dar ei nu fac decât să Îl cheme pe Hristos, să Îl implore să vină și anul acesta, să Îl roage să ne dea lumina, să ne ierte mulțimea păcatelor și anul acesta. Nu fac decât să se bucure cu toată ființa lor zgomotoasă, vibrânda, plină de viață că au ajuns și anul acesta aici. Nu fac decât să se bucure de așteptare, de credință, de viață, de tot. Într-un singur an nu au fost lăsați să intre. Lumina Sfântă nu a vrut să coboare atunci. Până când nu vine Bucuria, cu valul ei zgomotos ce umple totul de viață și de iubire, Hristos nu ne dăruiește lumina Sa.
Și deodata… se făcu Lumină. Sfânta Lumină… Explozie de țipete, de flashuri de aparate, de clopote ce încep să răsune… Lumea se avântă să își aprindă lumânările… oameni extaziați își pun lumânările pe față, lumina cea sfântă nu arde în primele minute… Clopotele răsună asurzitor în întreaga biserică. Lumină, atât de multă lumina… E nebunie, atât de multă nebunie… E bucurie, atât de multă bucurie… oamenii parcă sunt beți de fericire… Militarii s-au retras departe, osteniți, epuizați, cu zâmbete tâmpe pe față… Ade a luat lumină și s-a speriat de gălăgia nebună… A făcut atacul de panică pe care reușisem să îl ținem departe toată dimineata… iese afară, o ajută un militar, îi dă mâna, apă, o face să zâmbească și nu pleacă de lângă ea înainte să se asigure că e bine. E evreu. Îl cheamă Mihail. Nu pleacă înainte de a merge să îi aprindă lumânarea. Să nu stai fără Lumină!
Nu, niciodată nu citești Acatistul Sfinților Arhangheli degeaba… Nici un acatist nu e vreodată citit degeaba..
Creștinii aleargă dintr-o parte în alta, bezmetici, amețiți de atâta bucurie. Au lumină în mâini, pe chipuri, în inimi. Eu nu mai pot face nici o mișcare. M-am așezat nemișcată sub raza de lumină care pătrunde prin cupola Bisericii Sfântului Mormânt. Zgomotele din jurul meu se estompează, oamenii dispar, văd numai lumina care îmi inundă inima și îmi încălzește sufletul.
Din clipa aceasta, când am fost mai aproape decât oricând de Veșnicie, nimic nu va mai fi la fel.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
