Erai prințesa care venea să mă vadă din când în când. Frumoasă, cu ochii cei mari și negri, pelerina verde închis și parfumul inconfundabil. Nu știai nimic despre monștrii care mă bântuiau în fiecare noapte a primei copilării sau în fiecare zi atunci când, plecând de la gradiniță, traversam singură câmpul. Nu cunoșteai nenumăratele mele alte frici de copil. Nu știai nici că singurii prieteni îmi erau pietrele de calcar dintre șinele de cale ferată, florile și cireșii amari care străjuiau drumul. În clasa I am descoperit cărțile. Cu cât citeam mai mult, te înzestram cu puterile personajelor pozitive. Erai Zâna, Prințesa, Regina cea Bună. A fost singurul mod în care am putut supraviețui durerii de a nu fi lângă tine, cu tine, cu voi.
Când, în sfârșit, m-ai luat acasă, fiecare zi a devenit o luptă interminabilă pentru a te mulțumi. Dar oricât și orice aș fi făcut, nu era niciodată suficient. Când credeam că am ajuns la sufletul tău, așezai între noi un alt obstacol pe care trebuia să-l depășesc. Și altul, și altul, și încă unul… Eforturile mele erau însă inutile, nu reușeam sa fiu perfectă.
Fiecare succes mi-l minimalizai, ironizai sau te lăsa indiferentă. Încercând, cu disperare, sa fiu cine și cum voiai tu, n-am mai știut cine sunt eu. Ca să aflu, după zeci de ani, a fost nevoie să mă descompun bucată cu bucată, gând cu gând, emoție cu emoție, să dau jos fiecare mască construită cu abnegație pentru a ajunge la tine. Am retrăit fiecare durere, fiecare frică, fiecare furie, fiecare încercare. Acum am înțeles cine nu sunt, dar încă nu am aflat prea multe despre cine sunt. Și mă curpinde panica. Pentru că nu știu dacă îmi va ajunge restul vieții să aflu.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
