Țară care are un proverb minunat: “Femeia nebătută e ca ceasul neîntors”. Ne iubim țara așa cum ne iubim femeile. În pumni și cu pumnul în piept.
Cel mai simplu mod de a scoate din minți un bărbat român este să-i vorbești de rău țara sau iubita. Nu contează că este un evazionist fiscal care parchează pe trecerea de pietoni sau un misogin ce-și înșală amanta minoră cu soția celui mai bun prieten. Va lua foc la sigur. Din mândrie exacerbată și un simț al proprietății nejustificat. Vorbești despre țara lui. Și despre femeia lui. Pe care el și numai el are voie să le înjure în particular sau într-o companie aleasă. Tot de el.
Unul din trei români recunoaște că a dat mită. Una din fiecare patru românce va fi la un moment dat agresată de cei dragi. Pentru că gândim în paralel și ne încurcăm în standarde până se alege praful de ele. Ne iubim țara, dar nu scăpăm niciun prilej de a o înșela. Ne iubim femeia, chiar dacă lucrurile degenerează fizic uneori. Pentru momentele când o luăm pe arătură, când suntem în mod vădit duplicitari, am inventat bancuri și proverbe. Nu-i vina noastră, nu.
Copil fiind am învățat pe de rost, la fel ca generații întregi înaintea mea, poezii patriotice înflăcărate până la erotism și poezii de dragoste naționaliste până la impotență. Patruzeci de ani de literatură de stat care punea femeia și țara pe același palier ne-au spălat pe creier cu toată apa Canalului Dunăre-Marea Neagră. Am fost copiii țării, nu ai mamelor noastre, vlăstarele partidului, nu nepoții bunicilor noștri. O generație de decreței a scos iubirea din familii, în aceleași vremuri când nu doar avortul, dar și adulterul se pedepseau cu închisoarea. Suntem confuzi și fără repere. Reacționăm, la fel ca orice ființă speriată, prin fugă sau prin agresiune.
Investim enorm de mult efort pentru a ne apăra onoarea în fața străinilor. Ascundem gunoiul sub preș și încercăm să scoatem România basma curată în fața turiștilor, a Uniunii, a lumii. La fel de mult efort investim în a păstra aparențele unor relații normale. De ochii lumii ne îmbrăcăm frumos, bifăm nunți și botezuri, mimăm normalitate și ne jucăm de-a căsnicia fericită. Iubim de ochii lumii. Nu mă pot abține să mă gândesc ce sănătos am crește dacă am investi eforturile acestea în a ne normaliza relațiile. În discuții cinstite. În respect exersat în pași mici. În practica toleranței și a înțelegerii.
Dragostea, fie ea de țară sau de femeie, nu se uită în gura lumii. Când ești îndrăgostit cu adevărat, lumea începe și se termină în perimetrul acelei iubiri. Știu că ne-am pierdut exercițiul, dar mai știu și că nu este timpul pierdut. Putem să ne construim o relație bazată pe sentimente, nu pe interes, cu România. Putem s-o iubim și nemachiată electoral, răvășită și plină de sticlele sparte ale parangheliei pe care-o tot tragem împreună de vreo 25 de ani. Nu este o nevastă trofeu, hai să ne liniștim și să acceptăm asta.
Țara ne aparține în măsura în care îi aparținem și noi ei, la fel ca într-o relație deschisă și sănătoasă. O relație care avansează în măsura în care te implici, dovedești și faci. Ne panicăm când străinii ne cumpără pământul pentru agricultură, în loc să ne îngrijorăm că nu am investit suficient în agricultură. Nu ne vindem pădurile din sentimente patriotice, dar nu avem nicio remușcare în a le tăia pe furiș, cu mâna noastră ce-i drept, pentru export. Suntem cuprinși de o furie paralizantă că suntem confundați cu țiganii sau suntem complexați că suntem luați drept infractori peste hotare, dar uităm să ne creștem școlile și standardele, să ne încurajăm cultura, să lăsăm să ne iasă din țară mai mulți Mungiu, Ghenie, Cantor, Porumboiu sau genericii medici și ingineri, țigani sau nu, care pleacă acum definitiv tot din cauza noastră. Spre disperarea noastră.
La fel ca într-o căsnicie pe care n-o pui pe picioare cu bătaia, nu vom primi din relația cu România respect, dacă nu dăm respect. Dacă vrei să schimbi o relație în bine, dacă vrei să nu-ți plece nevasta cu altul, de cele mai multe ori trebuie să te schimbi pe tine. Când în granițele țării noastre, violența domestică nu va mai fi acceptabilă pentru 30% din populație, ci pentru 3% din populație, România va arăta minunat din afară, dar și pe dinăuntru, indiferent de culoarea pielii cetățenilor ei. Vom exporta mai mult respect decât infracționalitate, iar ”Te iubesc cum îmi iubesc țara” va fi o afirmație sinceră și valoroasă. În acest moment sună ca o amenințare.
Pe Vlad îl găsiți ad integrum aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
