Nu mă pot agăţa de ură ca să fie (mai)bine.
N-am ştiut niciodată ce e ura. Supapa asta de “salvare” mi-a fost mereu necunoscută. Oricât am strâns, oricât a fost, în cel mai rău caz, m-a invadat determinarea. Să fac, să fiu. Independent de lume, independent de tot ce e în jur. Ca şi cum aş fi tras o cortină între mine şi restul lumii, ca şi cum nimeni şi nimic n-ar fi existat. De urât, însă, n-am urât. Cu atât mai puţin să doresc răul altcuiva. Singurul gând însoţit de lacrimi tremurânde şi ochii îndreptaţi spre Cer a fost o întrebare: cum…? Şi-am ştiut, am simţit că există şi Altcineva care ştie şi vede mereu în inima mea. Acel pustiu, acel neant al neputinţei. Şi al durerii că s-a întâmplat ori că se întâmplă, nicidecum că mi se întâmplă. Tristeţea întâmplării, fisura aceea firavă, pe care o văd de la început şi care, în timp, se transformă în crevasă. Relaţională, fizică, morală. N-am nevoie de poveri care să-mi fie himerele nopţilor şi furtunile zilelor. Nimic nu mă motivează mai mult decât un suflet liniştit, fiindcă-i ţesălat cu dragoste.
Nu, nu pot să urăsc. Şi nici nu cred c-am vrut vreodată să înţeleg sentimentul ăsta.
Nu mă pot agăţa de invidie ca să mă simt bine.
Ce dracu’ e aia invidie? Cine poate fi în pielea mea şi cât de mult pot fi eu în pielea altcuiva? Cine ştie ce e dincolo de gardul vopsit? Şi, ce folos are invidia că nu poţi fi altul sau alta? La ce e bună?
Situaţia cuiva (socială, financiară, familială) şi frumuseţea sunt motivele de invidie.
Invidia e neputinţa de a te a învinge. Invidia e frustrarea pe care o ai când nu vrei sau când nu eşti împăcat cu tine însuţi. Când ţi-e ruşine fie de ceea ce eşti, fie de ceea ce gândeşti.
Pentru mine un alt exemplu e o cale. Un semn în drumul Vieţii că se poate sau că există.
Pot şi eu, vreau şi eu. Dacă vreau. Atât.
Nu, nu pot să invidiez. Ce altuia îi e dat ori îi e DAT, ori e un model.
Nu mă pot agăţa de trecut ca să mă înrăiesc.
“Tu, tu… cu cât treci prin mai multe grele şi rele, şi Slavă Domnului ai trecut prin lucruri pe care mă mir că le-ai putut duce, tu cu atât eşti un om mai bun”.
O declaraţie. Senină. Un semn c-am fost şi am reuşit să dăinui să fiu. Să fiu ceea ce sunt.
Răutatea este apanajul morţii interioare. Când începi să te minţi pe tine însuţi, când începi să fii ipocrit cu tine însuţi.
Nu, nu vreau să mă înrăiesc. Cum să aleg să fac rău când pot face atâta bine?! Şi…unde ar mai fi diferenţa, individualitatea, Eu?
Nu mă pot agăţa de lucruri efemere ca să simt că trăiesc.
Şi primul lucru, în acest sens, pe care l-am învăţat a fi efemer, a fost însăşi Viaţa. E aşa de simplu şi neaşteptat să mori, încât, dacă ai ocazia să te întâlneşti cu Moartea, din mirare şi surpriză, îi zâmbeşti. Ptiu, drace, că mi-o făcuşi!
Să trăieşti e altceva. E greu să pricepi şi să te împaci cu faptul că orice glorie ţine doar o secundă, că orice bun material nu e invincibil în faţa Naturii şi a oamenilor, că orice sentiment de iubire nu e de-a pururi.
Singurele lucruri care ţin cu adevărat, cât eşti, le ai în tine. Singura persoana cu care trăieşti până la capăt cu faţa spre oglinda împlinirii şi a iubirii, eşti tu însăţi. Tu trebuie să fii mulţumit de ceea ce faci, zi de zi, ceas de ceas. Să bifezi că exişti şi că nu eşti doar o existenţă.
Nu, nu dau doi bani pe efemer. Toate există şi vor exista datorită mie şi nu eu datorită lor.
Nu mă pot agăţa de compromis ca să-mi fac loc (mai) departe.
Incapacitatea adaptării la rostul lumii s-ar putea spune. Dar care-i rostul lumii? Cel pe care-l citeşti în toate normele, regulile şi legile făcute de om? Sau, cel pe care ţi l-a sădit Dumnezeu în ADN şi pe care cel mai adesea, din raţiune, fie îl ignori, fie în recuzi de-a dreptul? Fiecare dintre noi, în adâncul sufletului, ştim c-am fost creaţi pentru ceva, uneori identificat în mod clar, însă, pe care nu ni-l putem permite, în primul rând, din cauză de foame.
Se spune că un om inteligent este cel ce poate adapta uşor lumii în care trăieşte.
Adaptarea asta, un soi de curs la vale al mulţimii, îmi pare a fi, mai degraba, un şulfănism. Sigur, pentru asta trebuie să fii inteligent dar nu şi OM.
Atunci, eu nu sunt inteligentă. Dimpotrivă! Nu mi-a plăcut niciodată să mă încolonez în rândul “lumii”.
Nu, datorită prostiei mele, nu sunt şi nici n-am fost să fiu ca popa Burducea : Când cu steaua, când cu crucea”.
Un om închistat într-un perete fragil ca un ou de Paşti.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Toți acești proști plini de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
