“Fumul de ţigară se îndreaptă întotdeauna spre un nefumător, indiferent de direcţia vîntului.” ( E.A. Murphy )
Am început să citesc de pe la cinci ani. Învăţasem literele de tipar din titlurile ziarului pe care-l răsfoia taică-meu. Seara, după ce se întoarcea de la muncă, se aşeza într-un fotoliu larg, cu braţe şi citea încet, de multe ori încruntîndu-se în timpul lecturii. Eu îi aduceam papucii de casă şi aşteptam să deschidă gazeta, apoi mă apropiam şi silabiseam literele mari, negre mirosind a cerneală de tipar de pe prima pagină. Uneori se enerva fiindcă îi prindeam mîinile ca să nu mişte foaia şi mă trimitea să mă joc în camera mea. Pe urmă am trecut la cărţile de poveşti. Maică-mea cumpăra cîte o carte în fiecare săptămînă, ediţii ieftine din biblioteca pentru toţi, unele cu coperţi roşii ca drapelul p.c.r., altele de un azuriu şters. De Crăciun, pe lîngă trenuleţul cu cheie şi traiționalele dulciuri am găsit sub brad şi ” Alice în ţara minunilor” cu ilustraţiile colorate din ediţia originală.
” De ce i-ai luat cartea aia, s-a mirat taică-meu, nu ştie încă citi, de-abia anul viitor intră în clasa întîi?!”
Pe vremea aceea toată lumea era unanim de acord că nu trebuie să-nveţi copiii să citească înainte de a merge la şcoală, fiindcă nu vor mai fi atenţi la lecţii. Nu-mi păsa de părerilor lor, mă aşezam pe covor, deschideam cartea cu Alice şi o răsfoiam încet. Maică-mea îmi citise cîteva capitole înainte de culcare şi memorasem mai multe pagini. Le reluam a doua zi în gînd şi încet-încet, literă cu literă, legam cuvintele, apoi desluşeam frază vui frază. Înainte de a începe școala reuşisem să citesc două-trei pagini într-o după-amiază.
Am fost dezamăgit de abecedar, n-avea niciun farmec pentru mine, iar metoda de a compune cuvintele cu ajutorul alfabetarului o găseam caraghioasă. Pînă la vacanţa de iarnă am terminat cartea lui Lewis Caroll, o performanţă, fiindcă majoritatea copiilor din clasa mea se aflau de-abia la “ana are mere”. Cu scrisul, în schimb, a fost un chin. Ştiam să folosesc de multă vreme un creion, cred că n-aveam decît trei ani cînd mîzgăleam pe coperţile cărţilor, marginile ziarului, pe orice petec de hîrtie găsit. Primeam tot timpul creioane şi hîrtie. Îmi amintesc creioanele bicolore, roş-albastre ca şi coperţile cărţilor din b.p.t. cu care puteam desena şi colora simultan.În clasă speram că învăţătoarea ne va pune să scriem cuvinte şi propoziţii, dar nu a fost aşa. Mi-amintesc că nu-mi făceam porţia de puncte şi bastonaşe, nu eram atent la lecţii şi desenam tot felul de lucruri pe ultimele pagini ale maculatorului. Cînd desenam foloseam întotdeauna stînga şi ăsta a fost alt motiv de conflict cu învăţătoarea care mi-o lega la spate ca să mă oblige să scriu numai cu dreapta. Prin aprilie, am jucat lapte gros cu nişte băieţi mai mari decît mine şi am căzut fisurîndu-mi radiusul drept. Pe tot parcursul trimestrului trei am scris cu stînga dar după ce mi-a fost scos ghipsul caznele au reînceput şi mult timp scriam cifrele 3, 4, 5 şi literele B, C, D, inversate.
Pînă-ntr-a opta citisem toate cărţile din bibliotecă, aproape cinci sute de volume. Citeam tot timpul şi peste tot, la masă, aşezat pe scaunul wc-ului, în tramvai pe drumul spre şcoală, în timpul orelor, ascunzînd cartea pe genunchi, sub pupitrul băncii, iar seara în pat după ce maică-mea stingea becul şi-mi spunea noapte bună, continuam să citesc, pînă tîrziu, cu plapuma în cap la lumina unei lanterne.Paginile romanelor erau pătate cu sosuri şi grăsimea din supă, ferfeniţite de încercările la care erau supuse în locuri din cele mai neaşteptate. Am distrus toate volumele din “Război şi pace” citindu-le pe plajă în tabăra de pioneri de la Năvodari. Felul în care arăta o carte nu avea pe-atunci nicio importanţă pentru mine, doar conţinutul. Cînd am epuizat cărţile din biblioteca de-acasă, unele recitindu-le de două-trei ori, m-am înscris la biblioteca municipală. Cărţile împrumutate aici aveau multe pagini lipsă sau lipite cu bandă adezivă mată, hîrtia era mucegăită, coperţile înlocuite cu foi de carton maroniu sau hîrtie de împachetat, de-o nuanţă urîtă, mov. Cînd am început să cumpăr cărţi le alegeam după numele autorilor dar şi după felul în care arătau. Cartea devenise nu doar o necesitate, dar şi un obiect de lux, fiindcă în vremurile acelea mizerabile se tipărea foarte puţină literatură.
Taică-meu m-a lovit o singură dată, pe la doisprezece-treisprezece ani. Surprinzîndu-mă că citeam “Defăimarea lui Paganini” apărută la editura “cartea rusă” în loc să mă pregătesc pentru teza de la matematică de-a doua zi, mi-a smuls cartea din mînă şi m-a pocnit cu ea în creştet. Nu m-a durut deloc, era destul de subţire şi avea coperţi moi, broşate, dar furia lui mi s-a părut exagerată. Am luat patru în teză, iar el a ricanat pe un ton triumfător: “trebuia să-l chemi pe Paganini în ajutor ca să-ţi sufle formula ecuaţiilor de gradul doi!”
La sfîrşitul clasei a zecea citeam toate cărţile de istorie pe care mi le puteam procura, îmi cheltuiam toţi banii de buzunar în anticariate şi i-am spus că vreau să devin arheolog. M-a privit lung, stătea în bucătărie şi răsfoia un ziar, nu înţelegeam ce găsea de citit în împuţitul ăla de ziar comunist, apoi s-a încruntat şi mi-a spus dispreţuitor.
” Asta nu e o meserie din care să poţi trăi. N-o să ai bani nici de ţigări!”
” Nu fumez, i-am răspuns, toţi prietenii mei fumează, eu nu!”
” Ştiu, mi-a spus el, dar de aia tot nu te duci nici la universitate nici la poli, s-ajungi un nenorocit de inginer ca mine, o să dai examen la medicină! De altfel, la istorie ţi-ar respinge dosarul, nici eu nici maică-ta nu suntem membri de partid, ai origine socială nasoală, taică-meu a fost chiabur, moşu-tu celălalt la fel, avea o moară şi două batoze, pe deasupra a fost deportat în Rusia, n-ai nicio şansă. Te faci medic, e nevoie şi de un doctor în familia noastră!”
Taică-meu fuma enorm de mult. Timp de cincisprezece ani a fumat două pachete de carpaţi pe zi, pînă cînd a făcut o intoxicaţie cu nicotină. A reînceput să fumeze mai tîrziu, cînd eu ajunsesem la liceu, foarte rar, numai ţigări cu filtru, atunci cînd mergea la chefuri sau bea un pahar cu prietenii, dar stingea ţigara la jumătate. N-a fumat niciodată în prezenţa mea şi mereu îl auzeam întrebînd-o pe maică-mea ”nu ştii, fumează? tu ai nasul mai fin, miroase-l şi vezi dacă n-are fire de tutun prin buzunare!”
Am picat la medicină. Deşi aveam o memorie excelentă găseam e stupid să memorezi trei-patru manuale ca să iei o medie de trecere. În timpul verii m-am angajat pe un şantier de construcţii, deşi taică-miu mi-a zis: ” Nu-i niciun bai, nu trebuie să te descurajezi, te pregăteşti mai bine, dai şi la anu’ numai să rezolvăm să nu te ia la armată!”
Tăceam cu încăpăţînare şi-atunci a scos o ţigară dintr-un pachet ascuns într-un sertar din bucătărie şi şi-a aprins-o, întrebîndu-mă:
” Fumezi?”
” Nu, nu fumez, dar nici medic nu vreau s-ajung!”
În toamnă am dat examen la facultatea de chimie, cursuri serale şi-am intrat. Am scăpat de armată şi lucram doar în schimbul de noapte ca să pot frecventa cursurile. Cînd a aflat că eram student la politehnică nu mi-a vorbit timp de trei luni. Într-o seară, pe cînd mă pregăteam să plec la lucru, a mormăit din bucătărie unde se chinuia să repare un robinet care picura.
“Sper că nu te-ai apucat de fumat!”.
” Nu, stai liniştit, nu fumez!”
Am început să fumez după o săptămînă de la începerea anului întîi, pe scările facultăţii. La chimie fumatul era oprit, trebuia să cobori din sălile de curs sau din laboratoare şi-ţi aprindeai ţigara în stradă. Toată grupa mea fuma, inclusiv fetele, iar într-o pauză cineva mi-a întins un pachet de carpaţi fără zicînd:
” Bate şi tu un cui la coşciug!”
Mai aprinsesem eu la chefuri cînd eram servit, cîte un kent sau malboro, dar le “stricam” cum zic fumătorii adevăraţi, pufăiam fără să inhalez fumul.
În fabrică, din cauza pericolului de explozie real, fumatul era interzis, te lua miliţia dacă erai prins cu un pachet de ţigări în buzunar. Fumam în vestiare cu rîndul, unul stătea de pază să nu fim surprinşi de şefi sau de pompieri şi, încet-încet, patima fumatului m-a cuprins, mai ales că nicotina îmi alunga somnul şi foamea. Ori de cîte ori cumpăram pe vremea aceea un pachet de ţigări îmi spuneam: “n-am ajuns la arheologie şi fumez!”
Din primul meu salariu, am cumpărat ”Iarna vrajbei noastre” şi un cartuş de amiral. I-am făcut cartea cadou lui taică-miu, de ziua lui, deşi ştiam că ar fi preferat să-i cumpăr o sticlă de cabernet. A răsfoit repede cartea, şi mi-a arătat pe coperta IV fotografia lui Steinbeck.
” Pun pariu că fuma în draci, uită-te şi tu ce mutră boţită, ridată are!”
” Da, fuma, dar a luat premiul Nobel, ce mai contează!”
Ştia că fumez, mirosul de tutun îmi intrase în haine şi păr, dar nu am aprins niciodată o ţigară în faţa lui. Cînd s-a îmbolnăvit şi a fost internat pentru prima oară l-am vizitat în spital.
” Cum te simţi?” l-am întrebat privind pereţii salonului plini de crăpături şi pete de mucegai.
” Binişor, a mormăit privind în jos şi rîcîind cu unghia o pată maronie de pe cracul pijamalei urîte, din pînză bleu. Ar trebui să-mi dea drumul acasă, doctorii habar n-au ce boală am, analizele îmi iasă într-o zi bune, într-alta nasoale, iar ei se contrazic tot timpul!”
” Ce să-ţi aduc, de ce ai nevoie data viitoare cînd vin?”
” Dă-mi o ţigară!”
” Nu cred că te lasă doctorii să fumezi aici!”
A rînjit vesel.
” Azi noapte am visat că fumam…îţi dai seama, îs zece ani de cînd m-am lăsat şi eu tot mai visez că-mi aprind o ţigară!”
” Îţi aduc ceva de citit, ca să nu te plictiseşti şi să te gîndeşti la fumat!”
După înmormîntarea lui, am încercat să mă las. În timpul agoniei şi a priveghiului avusesem dureri de cap şi greţuri de la atîtea ţigări așa că am lăsat-o mai moale. N-a durat prea mult, după absolvire ajunsesem șef de schimb în secția de vopsitorie a fabricii de autoturisme și acum fumam ca să nu mai simt în nări mirosul de diluant și vopsele. Multe luni bune mi se întîmpla, atunci cînd intram în bucătărie și-mi aprindeam o țigară, să mi se pară că-l aud bombănind: ”Stinge-o naibii, nu vezi că nu-ți face bine?”
Ieri am intrat împreună cu fiu-miu într-o cafenea. Ne-am aşezat la o masă, în sectorul de fumători, iar chelneriţa, o fată brunetă cu coapse lungi i-a aruncat o lungă privire admirativă, are optsprece ani și arată ca un efeb. După ce ne-a luat comanda, am scos o ţigară şi am aprins-o cu un gest automat.
” Vrei şi tu una?” l-am întrebat, întinzîndu-i pachetul deşi ştiam că nu fumează.
A pipăit-o mirat, examinîndu-i filtrul, a mirosit-o cîteva clipe, apoi, după ce a aprins-o, mi-a spus pufăind cu stîngăcie:
” Fumezi prea mult, ar trebui să te laşi!”
” Ai dreptate, l-am aprobat, dar e greu, trebuie să te laşi după prima sau să nu te apuci deloc!”
M-a privit mirat strivind mucul pe jumătate fumat în scrumieră.
” Știi că eu n-am fumat niciodată cu taică-miu ? Nici măcar o singură, amărîtă de ţigară!” i-am spus suflînd fumul înspre duşumea.
Citiţi şi
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
