Undeva, în camera de gardă a unui spital dintr-un mic oraș francez, s-a sinucis o femeie. „Elle s’est donne la mort”, a fost expresia folosită de jurnaliștii veniți la fața locului. Femeia era medic anestezist – fusese titularizată de curând – și își terminase garda. A ales un loc izolat și un moment în care era liniște, pentru a-și injecta un medicament letal. Venise ca mulți alți medici străini să-și împlinească visul. Medici din țări sărace. Din țări în care se moare încă de nepăsare. Poate că venise pentru că țara ei nu avea nevoie de ea, poate că cei de acolo, nu aveau destui bani ca să-i plătescă competența. Cine știe? Părea că reușise să-și împlineacă visul, că ajunsese în vârf. Aparent avea destule motive ca să vrea să trăiască. Și totuși…Uneori urcăm până la acea înălțime de la care întoarcerea devine imposibilă. Sau insuportabilă. Pe optmiari din Himalaya, coborârea este mai periculoasă decât ascensiunea. Bucuria ajungerii în vârf are în ea și atingerea morții. Hemingway începea o povestire cu descrierea unui leopard înghețat pe Kilimandjaro. Întrebarea era cum de ajunsese leopardul la înălțimea aceea. Un destin este ca o licarire părelnică pe o boltă plină de stele. Nesemnificativ ca durată și intensitate. La ce bun să zăbovești cercetându-i resorturile? Ce are a face moartea unei stele cu mine sau cu tine?
Aștept să urc în turn. Am hotărât să ne lipim la coada mai mică, cea pentru scări. Dicolo, la lifturi, sunt prea mulți. Este încă rece afară, dar șirul de oameni de sub turn se întinde până spre Sena. O mulțime de americani, după engleza cu accent de serial despre suburbii. Niște rusoaice, după grosimea nesimțită a blănurilor. Nemți, nordici, spanioli, un bouillon – o ciorbă – de neamuri. Noi, eu și Liliana.
Ieșirea asta la Paris este un cadou pentru Liliana. Nu am mai ieșit de la Crăciun. Un fin de semaine, șapte ore plicticoase pe autostradă, încă o oră până în Cartier Latin, hotelul cu nume dramatic – Acte V – o cămăruță la etajul șase, la mansardă. Câteva sute de metri de Notre Dame. Un negru plictist la recepție și un lift în care ar fi încăput doar fantoma de la operă. Am ieșit spre miezul nopții să punem un lacăt pe podul care dă spre Notre Dame. Cică ar fi un fel de reînnoire a jurămintelor. Sunt sute de mii de lacăte de toate mărimile, ca într-un magazin de feronerie Pe ele sunt scrijelite nume de bulgari, de italieni. De români. Nu ne-am jurat niciodată nimic. Ne regăsim după douăzeci de ani. Poate că am prins împreună ultimul tren. Douăzeci de ani pentru carieră, pentru alții, pentru orgoliile noastre. Aruncăm cheile în Sena. A mea a rămas pe pilonul podului. Mă gândesc să escaladez balustrada ca sa-i dau un șut în apă. Renunț. Apa este rece și ce mai contează? Cu sau fără lacăt, suntem încă împreună. În Paris, orașul lui Henry Miller, al lui Scott Fitzgerald, al lui Hemingway, al lui Cioran. Pentru două zile, al meu.
Cheiurile Senei sunt animate spre miezul nopții. Am intrat într-un boutique ca să căutăm pahare pentru șampanie – ce altceva poți să bei la Paris? Turcul, sau afgan, ce-o fi fost, se uită la noi și nu înțelege ce vrem. Vorbim românește – râdem de el. Vinde tricouri cu Moulin Rouge , magneți, reproduceri de Monet, turnuri în miniatură. În final plecăm cu două căni – niște ciudățenii pe care sunt pictate turnul și Moulin Rouge. Ne întoarcem în mansardă. O să bem șampania din sticlă. Dopul aterizează pe mansarda de vis a vis. Boemă întârziată. Bonne nuit, Paris!
Ce să faci în doar două zile la Paris? Muzeul Orsay, pentru mine, Louvre pentru Liliana, cartofi prăjiți pe Champs Elysées pentru mine, roata mare de la Carousel pentru Liliana, Pantheon pentru mine, Jardin de Louxembourg pentru ea. Turnul a fost un compromis. Sephora, în schimb, nu. Bonusul a fost messa de la Notre Dame, din ultima seară. Umbra cocoșatului printre bolți.
Am intrat în turn. Dimineață rece, cenușie – urâtă ca turnul. Urcăm. Încep să să număr treptele. Din plictiseală. Nu ai ce să faci – nu se vede nimic în afară. O țesătură de oțel și atât. Cel mai inutil obiect făcut de om, de la Babel încoace. Urci în spirală până amețești. Puteau să facă încă zece poduri peste Sena. Da, dar asta le aduce o grămadă de bani. Poți să vezi Parisul de sus din alte patru-cinci locuri, dar toată lumea se înghesuie la turn, ca și noi. Un afiș pe gard : semnalmentele unui tânăr cu tentative suicidare. Un Icar neînțeles. Tentația zborului. Suspectez câțiva indivizi ciudați, dar mă las păgubaș.
Douăzeci și una, douăzeci și două, douăzeci și trei… Urcăm repede, mă simt în formă și în plus vreau să câștigăm timp. Povestea asta cu urcatul în turn este un moft. Îi spun Lilianei. Nu mă aude – vântul șuieră printre șinele de oțel. La Timișoara nu am ieșit din casă în weekend, cu anii. Timișoara este superbă în orice anotimp. Un oraș imperial, cu zeci de palate din vremea cînd valsul era dans popular și trenul trecea prin spatele actualei catedrale. Palate cu pereți coșcoviți, ruinate de nepăsarea… nu știu cui, poate a noastră, a tuturor celor care am moștenit orașul și l-am lăsat să se stingă. Nu există turnuri la Timișoara. Au crescut în schimb palatele țigănești. Au umplut centrul orașului. Timișoara, așa cum o știam eu, dispare încet. Josefin, Freidorf, Cetate, Elisabetin, Mercy, cartiere, străzi, cu rezonanță de periferie vieneză. Urmează să înflorească lalelele de pe Corso. Forsițiile. Atât de departe…
Patruzeci și șapte, patruzeci și opt… La interviul de admitere în Ordinul Medicilor Francezi, mi s-a atras atenția într-un mod fără echivoc să semnalez orice stare de presiune care m-ar putea împinge să-mi pun capăt zilelor. Și, în plus, să aduc la cunoștiința Ordinului orice situație dificilă în care s-ar afla unul dintre colegii mei. Am pus subiectul în paranteză și l-am tratat ca pe o formalitate onorabilă, dar inutilă. După prima zi de muncă, 1 Iulie, i-am înțeles rostul. Șaptezeci de consultații, zeci de telefoane, într-un ritm infernal, de la 7 dimineața, la 8 seara, în plus vizite la domiciliu. Fără asistentă ori secretară. Pacienți necunoscuți, sistem de operare pe calculator, sistem de asigurări, un hățiș informațional dens și ostil. O limbă învățată cu zeci de ani în urmă și redescoperită în ultimele două, trei luni. Cît de repede s-a întâmplat totul! Am aflat în Decembrie. În Mai, eram în Franța. O lună de pregătire. Prima zi a fost un abis.
Șaizeci și una, șaizeci și două, șaizeci și trei… ne intersectăm cu unii care coboară. Nu par extaziați. Mai degrabă rebegiți de frig. Au bifat și ei ritualul. Ca și noi. Ca și fluturii monarch din America de Nord. Dar noi am mai fost. Urcăm ca să ardem calorii. Aseară am terminat șampania și am mai băut o sticlă de Margaux. Plus o tartă cu zmeură. Plus un Roquefort. Un milion de calorii. Călcăm treptele în viteză. Am vizitat Parisul prin ’97, apoi am plecat la Londra. Am convenit că ne place mai mult la regină decât la comunarzi. Parisul ni s-a părut artificial, vanitos. Oamenii – aroganți, obraznici. Doar Montmartre a îndulcit impresia și… impresioniștii. Dar asta a fost demult. Azi vin dintr-un orășel de provincie, agricol, de unde Parisul se vede ca terminalul tegeveului din orice direcție ar veni acesta. Capătul și începutul lumii. Unic.
O sută nouă, o sută zece, o sută unsprezece… A doua zi, pe 2 Iulie, dis de dimineață, am ieșit cu mașina la marginea orașului și am așteptat răsăritul. Ai mei erau încă în România, eram singur. Sunt răscruci în fața cărora frica, neîncrederea, disperarea, ne lasă dezarmați, neștiutori, neputincioși. Am trăit mulți ani în birouri corporatiste și am învățat să rămân la fel de rece ca o reptilă, indiferent de câtă adrenalină colcăie prin jur, dar atunci, la răsăritul acelei zile, m-am simțit la fel de neajutorat ca un orb într-o pădure.
Unele eșecuri sunt insuportabile. M-am gândit și la eșec atunci când am plecat. Mai așteaptă un an, mi-am zis. Să te pui la punct cu limba franceză, să faci cursuri de medicină de urgență. Nu, nu mai pot să aștept. Așteptarea este la fel de insuportabilă ca și eșecul, dar măcar fac primii pași. Nu ești pregătit. Am să plec, indiferent de riscuri. Primii pacienți, neîncrezători. Primele dosare retrase și primele dovezi de simpatie. Noi suntem belgieni, docteur, suntem străini ca și tine, vrem să rămânem pe lista ta. Este intolerabil doctore, așteptăm de două ore, vă rugăm să ne dați dosarele medicale. Trebuie să veniți acasă, doctore, predecesorul dumneavoastra venea la orice solicitare. Aveți pacienți în sala de așteptare? Nu puteți să veniți? Este intolerabil. Să ne pregatiți dosarele, venim să le luam mâine. Courage docteur! Se vor întoarce. Se vor obișnui cu dumneavoastră. Noi rămânem.
Soarele se ridică din cețurile Garonnei. Ochii mei nedormiți primesc în plin lumina. Orice ar fi, am să merg mai departe. Unele dimineți pot fi salvatoare. Dar într-o cămăruță de gardă, soarele nu se vede oricât de orbitor ar fi. O injecție și poți să scapi de toată presiunea, de disperare, de dor, de orice… de goana asta nebună prin viață. Nu. Ce-ar zice fiică-mea? Zilele astea dă bacul și examenul la facultate. Ar fi trebuit să fiu lângă ea. Mă întorc în oraș. La 7 trebuie să deschid cabinetul. Nu mai există drum de întorcere.
Două sute patru, două sute cinci, două sute șase… depășesc două tipe care nu au mai mult de douăzeci de ani. S-au oprit să-și tragă sufletul și să fumeze o țigară. Păstrez ritmul. Urc în viteză. Cu un an în urmă aveam patruzeci de kilograme în plus. Aș fi căzut în genunchi în turnul ăsta. Șase luni de cântar, de numărat calorii. Altă scară, alte trepte. Când muncești douăsprezece ore pe zi nu-ți mai arde de mâncare. Am profitat de asta și am ținut o cură de slăbire foarte dură. Cu cântar, calorii, cu fructe, cu apă. Seara ascultam muzică pe You Tube. Jazzul ține cel mai bine de foame. În șase luni am scăpat de doi saci de ciment și am ajuns la greutatea pe care o aveam la 25 de ani.
Nu am pierdut mai mult de zece la sută din pacienți. Acum au început să vină alții. Un vietnamez, niște ghanezi, doi unguri, o franțuzoaică șomeră și divorțată, cu doi copii după ea. Unii din cei plecați s-au întors. Am cea mai proletară clientelă din zonă. Fac vizite la domiciliu. Am primit și un pateu din ficat de rață, făcut în casă. Fructe glasate, un pui de casă, prăjituri. Aiureli de astea. Le spun că nu pot să le primesc, că încerc să pierd kilograme. Nu pot să-i refuz. Sunt mândri. Oamenii sunt ca la noi, la Remetea, satul de lângă Timișoara unde am fost medic câteva luni. Au venit până și cu pomana porcului – sângerete și tobă. Uneori mă gândesc că nu suntem diferiți de ei. În schimb sunt mai reactivi când vine vorba despre drepturile lor. Secole de frondă și revoluții, războaie de cucerire în lumea întreagă și-au spus cuvântul. Au început să-mi învețe numele. Docteur Mirsea – nu pot pronunța ce și ci. Bonne continuation docteur!
Două sute șaptezeci și șapte, două sute șaptezeci și opt… ne costă cam mult escapada asta la Paris. Hotel, mîncare, muzee, cumpărături, vreo mie de euro. Și vin impozitele, se apropie anul, deocamdată nu mi-au cerut bani, dar va fi dur. Economia franceza merge prost, șomaj, socialism – trebuia să plătească de undeva. Cotizația la pensie, vreo zece mii de euro pe an, asigurările, banca, o grămadă de bani. Chiria la casă, aproape opt sute. Avem doi stejari, unul în față altul în curtea din spate. Stejari de sute de ani. Am făcut primul grătar în curte. Ca și restul vecinilor. Aici lumea rămâne acasă și-și cheamă prietenii și rudele la masă. Aseară am mîncat la un bistrou în Cartier Latin. Am fost primii mușterii ai serii. Supă de ceapă și coq au vin. Mousse de ciocolată. Patronul, un algerian, serviabil și discret. Un calvados din partea casei. I-am dublat pour boire – bacșișul – pentru asta. De unde naiba să știe că îmi place calvadosul. Pe perete, un bătrân cu mustață și pieptul plin de decorații ne privește din eternitate. Ieșim. Ne scufundăm în noaptea pariziană, ținându-ne de mână. Nu ne-am făcut niciodată jurăminte. Doar suntem împreună. Atât de singuri, dar împreună.
Trei sute și… am pierdut șirul. Toate gândurile astea. Oricum am ajuns pe palierul primului etaj. Dezamăgire. Un Paris în ceață, rece, poți să crezi că ești la Londra, dacă nu ar fi silueta basilicii Sacre Coeur, sus pe deal. Ne facem poze. Momente de tristețe peste ani. Am urcat. Am văzut. Nimic nou, nimic esențial. Suntem niște cetățeni din sudul Franței care au venit să salute Parisul. Coborâm. Este frig.
După câteva zile, pe la mijlocul lui Iulie, am anunțat Ordinul medicilor. M-au pus să completez un formular în care să le scriu câte ore muncesc pe zi, cum mă simt, ce soluții de viitor întrevăd. Alte bazaconii. Până am umplut toate rubricile mi-a trecut. După câteva zile o doctoriță trimisă de Ordin a venit la cabinet ca să stăm de vorbă. Am povestit două ceasuri. Am râs. Oamenii ăștia nu glumesc când este vorba de viața unui confrate. Noi românii nu suntem obișnuiți sau poate nu credem în asta. What’s up Doc? Sună a desen animat. Și totuși. Cineva a scăpat printre ochiurile sitei. A urcat până nu a mai rămas nimeni în urma ei. Singurătatea camerei de gardă.
O doctoriță de origine română s-a sinucis într-un spital francez, la sfârșitul gărzii. Îi era dor de țară a fost concluzia doamnei ministru al sănătății din Franța. Medicii spitalului au protestat în fața acestei concluzii, dar nimeni nu poate să spună care a fost cauza acestei tragedii. O anchetă a procuraturii este în curs. În aceași zi, alți patru medici români și-au părăsit țara, urcându-și destinele.
Citiţi şi
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
