Nu scriu, în general, decât despre politică și asta chiar îmi place, nu pot să spun că nu. Dar tot îmi vine uneori, ca unei adolescente, să mai fug de-acasă, adică să scriu despre orice altceva.
De exemplu, aș putea scrie despre mâncăruri. Nu neapărat despre cum se fac ele, ci despre cum crănțănesc între dinți sâmbureii aceia din căpșuna cu care e ornată prăjitura și mă bucur ca de a opta minune a lumii. Sau despre cum cred, în secret, că ardeiul roșu de California a fost inventat special pentru mine. Îmi pare rău că n-am mai putut să păstrez secretul și că v-am dat o veste proastă, dacă aveați impresia că era pentru voi.
Aș putea scrie, de asemenea, despre haine. Mă rog, poate nu mă pricep să scriu chiar serios despre haine, dar v-aș putea povesti, în caz că n-ați observat, cum foșnește ușor, aproape imperceptibil, mătasea care alunecă pe piele și cum sunetul e seara altfel decât dimineața. Sau despre cum poți lua, ca un cameleon, culoarea rochiei pe care o porți, deși, uneori, nimeni nu mai observă asta în afară de tine.
Aș putea scrie, la fel de bine, despre cărți. Nu, nu mă refer la vreo cronică de carte, ci la cum am descoperit că cititul e, în primul rând, iubire de sine, fiindcă nu iubim cu adevărat decât cărțile care spun, în cuvinte și mai bine decât am putea-o face noi, ceea ce gândeam deja sau măcar se afla undeva, într-un cocon, în mintea noastră, așteptând să se transforme în fluture. Sau aș putea să vă povestesc cum am crezut eu, când eram mică și entuziastă, că oamenii au evoluat mult, că s-au schimbat în timp foarte tare și că acum două mii și ceva de ani ei trebuie să fi gândit foarte diferit de cei de astăzi. Până când l-am citit pe Aristotel. Trosc! M-am întrebat un singur lucru: hei, unde locuiește tipul ăsta în prezent?
Aș putea scrie chiar despre fotografii. Nu despre tehnica fotografierii, căci nu mă prea pricep, ci despre lumina asta nestatornică și capricioasă ca o femeie dorită, care face ca unele fotografii să fie mai frumoase decât realitatea pe care o reprezintă, iar altele – banale sau chiar insuportabil de urâte. Și despre cum, dacă îndrăgești fotografiile, asta cauți de fiecare dată când apeși pe declanșator: nu un obiect, un peisaj sau o persoană, ci lumina potrivită. Pe care n-o găsești niciodată, fiindcă, dacă ai găsi-o, te-ai opri din căutat.
Aș putea scrie și despre defecte. Doar ale celor pe care-i detest și ale mele, fiindcă, desigur, oamenii pe care-i iubesc n-au defecte; ei au, în afară de calități, doar ciudățenii, particularități interesante și mici imperfecțiuni. Uite-așa descoperim că, de fapt, ne detestăm probabil un pic pe noi înșine, fiindcă altfel nu ne-am găsi atâtea defecte și n-am fi în stare, dacă am fi siguri că nu citește nimeni niciodată, să scriem sute de pagini despre ele. Iar dacă nu ne găsim niciun defect, e și mai rău. Înseamnă că ne iubim, dar avem o ”imperfecțiune” cam mare: suntem idioți.
Sau aș putea scrie despre orașe. Nu chiar despre orice oraș, fiindcă n-am vizitat destule, dar aș putea scrie despre toate orașele la un loc. Despre cum îmi spun ele un lucru: cât de minunați au fost toți oamenii aceia, astăzi morți, dintre care unii au fost, poate, mitocani, avari, cinici sau egoiști, dar care, ca și cum credeau că sunt nemuritori, au construit și au tot construit… Sau au cultivat ardei roșii de California, au scris cărți, au cusut haine, au inventat aparatul de fotografiat și au pozat căpșuni și imperfecțiunile persoanelor iubite.
Da, aș putea scrie despre toate astea sau despre multe altele. Dar nu pot.
A fost doar un promo la niște texte pe care, mai mult ca sigur, le-au scris alții. Acum două mii de ani sau acum un minut.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
