Îmi întindeam două tricouri la uscat și umpleam sârma. Când într-o zi o ajutam pe-o prietenă trasă prin inel să-și întindă rufele, aveam impresia că mă joc cu haine de păpuși. Mâna mea era obișnuită cu cearceafuri. Tricourile, cămășile, bluzele-mi lălâi. Evitam să intru în cabinele de probă ale magazinelor, mereu, dar mereu îmi alegeam haine mai mici, pe care nu le puteam încheia. Și începeam să lăcrimez. Nu pentru că mă forțam să-mi sug burta și să-mi închid șlițul, ci pentru că durea. Atunci durea cel mai tare, când oglinda era la un pas de mine, când nu mai puteam să-mi fac poze doar la față, când mă vedeam de aproape, întreagă, pe toate părțile. Și mă uram. Puneam hainele la loc pe umeraș, ieșeam din magazin, mă întorceam acasă și uitam. Pur și simplu uitam că eram grasă, uitam cât durea, uitam că nu mă plăceam, uitam tot și mâncam. Orice. Oricât. Pe ascuns, fie noapte, fie zi. Mă cuibăream în patul meu cu laptopul în brațe și desfăceam ambalaj după ambalaj. Scriam poezii, învățam bine, eram olimpică, luasem BAC-ul prima pe județ și mâncam de fericire.
Doar atât că, eram același om ca acum, deși pare că vorbesc de altcineva. Știu, vorbesc cu ciudă, cu amar, cu dușmănie. Dar eram tot eu, acum șase ani. Aveam cam 110 kg, nici nu mai știu pentru că renunțasem la a mă cântări. Și știți ce e ciudat? Trăiam cu gândul că pe zi ce trece eu slăbesc, sigur slăbesc, chiar dacă nu făceam nimic pentru asta. Credeam că slăbesc doar pentru că nu-mi place cum arăt, pentru că uneori sufăr, pentru că unele haine nu-mi vin. Gândurile astea aveam impresia că țin locul unei cure de slăbit. Și în același timp, tot ce-mi puneam în farfurie mi se părea prea puțin. Vă dați seama ce era în capul meu.
Dar ce era în inima mea? Cred că nimeni nu știa, pentru că cea mai convingătoare armură îmi stătea drept zâmbet. Nimeni n-ar fi zis că nu sunt fericită, că nu trăiesc frumos, că nu sunt împăcată cu mine. Toți credeau că eram o tânără în ascensiune, inteligentă și sclipitoare, cu mult noroc și mult talent. Săream, ce-i drept, de fund în sus ori de câte ori mi se spunea că aș putea să mai slăbesc nițel. Iar oamenii dragi s-au obișnuit să mă lase în pace, să mă iubească așa cum eram. O jumătate de om ascuns după o altă jumătate de grăsime. Căram împăcată un bagaj greoi și urât, îl luam cu mine peste tot, iar oamenii, nu o dată, vedeau întâi valizele, apoi, dacă aveam noroc, și pe mine. Iar eu, cu încrederea cât inima unei păsări, mă ascundeam și mai mult, șoptindu-mi înăuntru, cât să aud numai eu: ”Cât de urâtă ești! Cât de urâtă ești, nimeni nu te place! Odioaso, batozo, ai curul cât China! Nu meriți nimic pe lumea asta!”
Nu știu câte nopți am plâns. Nu știu de câte ori strângeam ambalajele de ciocolată de sub bat și-mi promiteam că n-am să mai mănânc niciodată. Nu știu câți ani schimbam în fiecare primăvară garderoba pentru că cea din anul trecut nu-mi mai venea. Eram dublă decât a fost mama mea după ce ne-a născut pe noi două, eu și sora mea. Eram o jumătate de om, într-un corp dublu. Iar apogeul a venit acum șase ani, într-un Paște, când cineva mă filmase de la spate. Văzând după câteva zile video-ul, întrebasem în gura mare: ”Cine-i mă bărbatul ăsta?” Eram eu. Nu mă recunoscusem. Nu știam că așa arăt de la spate. Nu știam că arăt ca un bărbat, cât un dulap.
A urmat noaptea când am țipat în pernă: ”Până aici! Unde ești, Laura?” Și de atunci am început să mă caut. Să mă adun. Sigur că am început cu diete drastice, fără mâncare, cu mult sport. Ceva haotic care a durat trei ani de zile, în care am slăbit vreo 20 de kilograme destul de nesănătos. Apoi l-am cunoscut pe Andrei și ne-am îndrăgostit. Odată cu el în viața mea intrase și bicicleta lui, pătrunjelul din grădina bunicii lui, mesele regulate și sărace, călătoriile și sportul hai-hui, pe coline, prin munți, oriunde. Dar toate astea nu erau destul dacă el n-ar fi știut cum să mă ia. Nici azi nu știu cum s-a priceput să-mi schimbe felul de-a vedea lucrurile. Poate iubirea, poate răbdarea, poate umorul, poate fericirea. Au mai trecut trei ani și-n urmă am mai lăsat 25 de kilograme. N-aș fi zis niciodată pe când eram la liceu că am să ajung să mănânc ca un iepuraș numai frunze verzi și brânză de vaci. C-am să merg peste tot doar cu bicicleta. C-am să hălăduiesc toate dealurile din țărișoara asta. C-am să mă regăsesc și-am să mă reîntâlnesc cu Laura, o Laura din bucățele, unele de atunci, unele de acum, unele pe care încă le mai caut. O Laura care a învățat în timp cât de frumos este să încapi în hainele pe care ți le dorești, să zâmbești nu doar cu chipul, ci cu toată inima, să râzi, să faci piruete, să îmbraci rochii frumoase, să crezi în povești. O Laura care are încredere în ea și în cei de lângă ea.
Din jumătate de om, acum suntem doi. Chiar doi și-un pic dacă-l numărăm și pe Tic, cățelandrul nostru. Poate aș fi putut să ajung și singură până aici, dar a fost mai frumos în compania lor. Am pierdut numărătoarea poveștilor noastre, de câte ori nu ne-am urcat pe biciclete c-o rochie, Tic în coș, câteva lucrușoare drept recuzită și aparatul foto. Să facem povești! Căci acum am curajul să mă joc, să mă alint, să mă arăt. Sunt eu: Laura! Zâmbesc, sunt optimistă, sunt veselă, sunt o zăpăcită, sunt îndrăgostită, sunt ca nicicând… fericită! Cu adevărat, până la ultimul zâmbet din zi. Lupta cu kilogramele o duc și azi, stilul de viață sănătos nu e de ici-colea. Fiecare zi e un efort, împotriva unei pofte mici, împotriva unei leni de-a face sport ori împotriva gândurilor. Cred că deja m-am obișnuit că așa va fi de acum încolo, că am ales un stil de viață care nu vine mereu natural. Sport, mâncare sănătoasă, alimente interzise și mult timp. Ăsta e secretul meu.
Știți că v-am spus la început că scriam poezii? Erau atât de triste încât acum, citindu-le, aș vrea să mă pot lua în brațe, cea de atunci. Aș ști acum ce să-mi spun, cum să mă conving, cum să mă iau de mănâ și să-mi schimb viața. Aș vrea să pot să-i citesc Laurei de atunci cartea pe care am scris-o despre acești ultimi trei ani cu Andrei. O carte cu zâmbet, una din cele mai vesele din câte s-a văzut. Aș vrea să pot cumva să culeg în palmă lacrimile Laurei de atunci, să-i șterg toată singurătatea, tot amarul, toată suferința. Să-i spun că se poate trăi și altfel, că nu e ușor, dar nici imposibil. Trebuie doar mult timp și multă voință. Poate și un dram de noroc. 🙂
Am învățat că schimbarea nu stă în lipsa kilogramelor, ci în stilul de viață. Învăț continuu și-mi dau seama că lupta nu e luptă, e o negociere între ”am” și ”nu am” voie. Între e bine și nu e bine. Sunt zile când reușești, zile când te răsfeți, zile când te bucuri, zile când îți pare rău. Te iei la trântă cu voința, îți amintești ce spunea Joey din Friends (”A moment on your lips, forever on your hips.”), râzi și plângi, mergi mai departe. Nu e ușor și nu e frumos, dar e sănătatea ta și obiceiurile deprinse sunt pe jumătate deja și ale copiilor tăi. Și asta e ceva.
Pe Laura o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
