În viaţa mea există două feluri de oameni: cei cu trăiri şi cei fără. Cei ce îşi manifestă trăirile, lăsându-se pătrunşi de ele până la măduva inimii şi cei care le scuipă drept între ochi, de parcă ar fi nişte boschetari ce vor să te facă la buzunare. Pe cei fără trăiri manifeste îi ocolesc, uneori îi batjocoresc, dar în sinea mea mă declar fascinată de ei, aş vrea să le port haina cugetului măcar o săptămână. Pe cei cu trăiri glăsuite îi caut, le sunt tainic sfătuitor şi îi plâng în sinea mea, intuindu-le tremurul, nesiguranţa, revolta şi praful de puşcă din vene. Am încercat o perioadă să fiinţez şi eu fără trăiri. Să le leg cu lanţul de calorifer, să nu le mai arunc aşa despuiate înaintea celorlalţi. Să îmi transform inima într-o piatră, mereu cu acelaşi colorit şi compoziţie.
Fiziologic, mâinile îmi erau amorţite, îşi pierduseră deprinderea strângerii, iar inima se zbătea într-un heleşteu mirosind a stătut, cu salturi asemănătoare bibanilor bezmetici, ce vor să scape din juvelnic.
Am înţeles curând că fiind astfel mă chinuiam de două ori: o dată pentru că nu mai puteam să îi intuiesc, să îi adulmec pe oamenii cu trăiri şi apoi pentru că nu aveam ce să pun în locul din care excavasem trăirile, când în marea mea înţelepciune am decis să renunţ la ele.
Aşa că mi-am dat două palme, mi-am făcut “autocritica” şi apoi am concluzionat: la ce mama naibii serveşte să porţi un văl şi un rând de haine care nu sunt ale tale? Ce rost are să te prefaci că eşti altcineva? Ce scuză avem pentru că încercăm mereu să fim altcineva, comparându-ne de multe ori cu oameni cărora nu le cunoaştem deloc dedesubturile? Dacă doar o viaţă există, de ce ne batem joc şi de noi şi de ea încercând să ne schimbăm năravul? A, da, ne formăm, ne cizelăm, ne educăm, ne integrăm, ca să fim acceptaţi de societate. Societatea are însă mulţi din ăştia ca noi, pătimaşi, fremătători, revoluţionari pe dinăuntru, care se nasc şi mor asemenea unui foc de paie, din ăştia cu capsa pusă şi chitiţi să spună ce gândesc, să fie pe dinafară aşa cum sunt pe dinăuntru, cizelându-şi doar apucăturile ce ar putea face rău semenilor lor – cu vorba sau cu fapta.
Altminteri, ăştia cei mai huiduţi din istorie că s-au numit visători, romantici, apucaţi, distruşi sau inadaptaţi, trăind mereu intens cele mai ordinare sau extraordinare aventuri ale cotidianului, trebuie lăsaţi în pace. Nu vrem să fim îmblânziţi şi transformaţi în marcă de maşini asemenea Mustangilor, nu vrem să plecăm capul sau să ne scoatem pe centură cugetul, aşa, neîncetat. Compromis? Da, îl cunoaştem, îl îmbrăţişăm, doar atâta timp cât nu devine un mod permanent de a ne pune pe “silent” trăirile cele mai adânci.
Să crezi în ceva poate fi demodat şi generator de compasiune sau de dezgust, căci oamenii îi detestă uneori pe cei ce diferiţi de ei sau pe cei ce li se par de neînţeles. Să ţii morţiş să vezi în oameni ceva ce nici măcar ei nu văd câteodată înseamnă să fii absurd. Să te laşi pradă constantei pendulări între trăiri extreme, multe la număr, se poate numi instabilitate emoţională.
Dar dacă renunţi la a simţi nu renunţi la a trăi? Ce aşa mare merit e să fii robot? Prefer să îmi simt palmele sângerând şi gura spumegând, creierul arzând şi plămânii fremătând … E mai bine decât să nu simt nimic.
Nu, mamă, nu vreau să fiu în rândul lumii! Da, tată, sunt sigură că vreau să o iau şui, nu, mamaie, nu mă interesează cât am de pierdut în viaţă dacă o ţin tot aşa, da, domnule profesor, chiar cred că să fii diferit e o binecuvântare, nu dragul meu, nu sunt deranjată emoţional, nu, şefu’, nu vreau să port poker face-ul corporatist!
Şi asta e o decizie asumată. Până să fie asumată, a fost meditată, internată la azil, radiografiată din toate unghiurile, îngropată cu tot cu colivă şi apoi dezgropată cu sunet de soft rock în fundal…
Mă şi văd într-un balansoar cu mânere de nuc, “tatuate” cu anii frumoşi din viaţă mea şi retrăind, nu rememorând, tot ceea ce a avut viaţa mai surprinzător de oferit.
Şi retrăirea asta, la 50, 60 sau câţi ani o vrea “Bărbosul” să mă lase pe pământ, merită cât toate durerile ce mi-au defrişat inima la un moment dat.
Aşadar, SĂ TRĂIM!
Citiţi şi
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
