Săptămâna trecută, mi s-a părut că dă să se-ncălzească. N-a fost să fie. Dar fiindcă suntem aproape de idele lui martie, cum ziceau unii dintre ascendenţii noştri, azi mi-a trecut prin cap că aş putea da măcar o juma’ de mână de ajutor. Şi mi-am amintit.
Era tot o formă de martie, dar una pletorică, de la ţară. Era după cutremurul cel mare, când mă luaseră bunicii şi îmbrăţişaserăm cu toţii buduroiul de la puţ, iar apoi dormiserăm în odăiţe, un fel de anexe ale casei, nu magazii, camere de locuit, făcute la începutul secolului trecut pentru ajutoarele de la prăvălie. Noi ne bucuram de ele numai pe vreme caldă, că ne strângeam acolo, copiii şi bunicul, şi inventam poveşti ori le amestecam pe cele ştiute. În astfel de incursiuni, borcanele de dulceaţă nu scăpau niciodată întregi.
Bunică-mea nu mergea niciodată la priveghiuri sau la înmormântări. El, da. Şi mă lua şi pe mine. Ea ne punea să ne spălăm de trei ori cu săpun, când ne-ntorceam: de două ori cu de-ăla de casă, făcut cu urzici şi cu pelin, şi o dată cu unul mai moale, dar mie nu-mi plăcea deloc mirosul lui chimic. Pe urmă, ne dădea pe mâini cu spirt. Aşa ne făcea şi dacă puneam, din greşeală, mâna pe bani, aşa fac şi eu azi şi abia acum înţeleg de ce nu s-au lipit niciodată de mine. I-am tratat ca pe bacterii.
Aveam, carevasăzică, trei ani şi jumătate, când a murit Glonţoaica. Era cald, era soare, erau şi flori de primăvară. Ne-am dus la mort, pe după-amiază. Acolo, ca de obicei: forfotă mare la bucătărie şi-n curte, că e multă mâncare de făcut, n-ai vreme de jelit, iar în casă, mortul propriu-zis şi babele adiacente. Glonţoaica era văduva unui general, madam Glonţ adică, avea vreo 90 de ani, dacă nu şi peste, şi mi s-a părut destul de împăcată cu trecerea. Asta, când am ajuns să o şi văd.
La priveghiuri e destul de frumos, dacă e vorba despre titulari care-au murit de multă bătrâneţe. Nimeni nici măcar nu se preface c-ar avea vreo durere. Ba, aş putea spune, că e şi vesel. Babele povestesc de tinereţile, nunţile de argint, şi bătrâneţile lor timpurii, pe care le consideră un fel de vârstă de aur, şi râd mai tot timpul. Femeile de la bucătărie, că rudele apropiate nu sunt lăsate să se ocupe cu asta, mai aduc boboroade stropite cu vin roşu sau gogoşi: pripite ori dospite.
Noi doi am ajuns pe un fel de plictiseală acolo, aşa că bunicul meu a purces la înviorarea doamnelor cu voalete, că el nu suporta pauzele, tristeţea şi zilele de post. Şi-aveau ei multe de râs şi de povestit, iar eu n-aveam deloc stare. După ce că acoperiseră oglinda cea mare din mijlocul camerei, aşa cum se făcea în astfel de situaţii cu toate oglinzile din casă şi se mai face încă şi azi, că acolo speram eu să văd reflectată minunea din cutia cea mare, din lemn, cu revărsare de dantelă, mai şi urcaseră aceeaşi cutie pe o masă lungă, lată şi mult prea înaltă, pe sub care mă tot plimbam, încercând să aflu vreun unghi de vedere.
La un moment dat, s-a ridicat cineva de pe un scaun şi-a şi plecat, aşa că l-am tras încet, încet spre masă, întâi m-am aşezat cuminte pe el, apoi am început să-mi întind gâtul, dar tot nu vedeam nimic, iar, într-un fericit final, l-am lipit cu o latură de masă şi m-am ridicat în picioare. În cutie, o femeie dormind. Împrejurul ei, foarte multe flori. Predominant, zambile. Am împuns-o uşor cu degetul, dar nu s-a trezit. Am luat-o şi de umăr. Nimic. Lumea vorbea, râdea şi forfotea în jur, iar ea dormea. Dusă.
M-a intrigat indiferenţa ei. M-am uitat în jur, ăştia vorbeau unii cu alţii. Nimeni nu era atent la mine. Aşa că am pus un picior în cutie şi m-am lăsat uşurel înăuntru, aducând, fără vreun zgomot, şi celălalt picior. Doamna asta nici nu m-a simţit. Îi stăteam pe abdomen, c-aşa am nimerit. Mi s-a părut mai tare decât burta bunicului meu, când dormea. Mâinile, aduse în dreptul pieptului, una peste alta, cu degetele încrucişate, de ultimul atârnând un bănuţ de aluminiu, găurit, prin care era trecută o aţă roşie, cam reci. Am vrut să i le desfac, dar n-am putut. Părea încăpăţânată şi-n somn femeia asta.
Aşa c-am coborât un pic şi atunci i-am văzut picioarele. Cele mai subţiri picioare pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Ca nişte grisine. Pe ele, se adunau în cercuri suprapuse nişte ciorapi gri, de mătase. M-am apucat să-i întind femeii ciorapii, să n-o vadă toată lumea aşa, neglijentă. Nici atunci nu s-a mişcat, deşi era s-o ciupesc de câteva ori, dar nu prindeam nimic între degete. Dac-am văzut că nu vrea să mă bage-n seamă, ceea ce doamnele de vârsta ei nu făceau niciodată cu mine, ba, dimpotrivă, mă pupau zgomotos şi mă scuipau, să nu mă deoache, de bună seamă, am zis să-i aranjez mai frumos florile. Le-am pus pe culori şi pe specii. Nu ştiu, parcă era ceva mai organizat acum.
Şi, ca orice om trudit, am dat să mă odihnesc. Şi m-a luat somnul pe Glonţoaica. M-am trezit îngrozită, din cauza unui ţipăt ca din gură de şarpe: „Floricăăăăăăăăăăăă, fata e pă mort!“ Bunicul meu m-a extras blând din cutie, m-a luat în braţe şi am plecat spre casă. Nu m-a întrebat nimic pe drum. Mi-a spus doar atât: „Să nu cumva să-i spui lu’ mă-ta mare, că ne ia dracu’ pe-amândoi.“ O vorbă n-am scos. Niciodată. Dar nici n-am uitat vreodată.
Nu ştiu dacă are vreo legătură, dar, dacă ne întâlnim cândva, vă rog să nu-mi aduceţi zambile, grisine ori ciorapi gri, de mătase. Mulţumesc premergător.
Citiţi şi
Cât de benefică este o ladă frigorifică pentru afacerea ta?
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
