Azi am avut o bucurie pe care am întins-o ca pe o gumă de mestecat. Chestia e că de azi am căldură. Nu vă așteptați la așa ceva, recunoașteți! Dimineața a venit Gonzales și a deschis robinetul plăcerii de a trăi confortabil. Euforia bucuriei mi-a dat peste cap toate planurile zilei. Din cauza frigului ieșam din casă dimineața și reveneam seara, petrecînd toată ziua la vreo cafenea cu internet. Azi însă am stat acasă toată ziua savurînd CĂLDURA.
Era șase fără un sfert când m-am uitat la ceas. Am zis să fac doua lucruri: unul material și altul spiritual.
Cel material consta în comercializarea pe piața americană a vechiului meu computer care până mai ieri era o sculă tare, și o scoteam la diferite cafenele cu mișcări lente și grațioase. Acuma, după ce mi-am luat unul nou, mi se pare o unealtă chiar demodată. Nu mă mai atrage deloc. Îl mut de pe masă pe scaun cu un sentiment de indiferență. Am pus marfa pe craigslist, un fel anunțul telefonic american. După ce am facut iscusit postarea m-am pregătit de mers la teatrul Majestic, unde se juca “Fantom de la Operă”, un muzical destul de vechi, dar încă în vogă. Ăsta era lucrul spiritual pe care intenționam să-l fac.
Imediat ce m-am pus la pantofi și sacou englezesc au început să dea năvală mesajele.Vreo șase cumpărători luptau acerb pentru vechiul și inutilul meu computer. Încercam să mă împart între bani și artă. Și una și alta trăgeau de mine cu aceeași forță. Până la stația de metro 42 am tot răspuns la mesajele cumpărătorilor de vechituri. Am ieșit în fugă să caut clădirea teatrului. Era deja fără douăzeci opt. Coada la bilete era ca o șopârlă uriașă. M-am dat aproape invizibil pe lângă botul șopârlei să trec spre casa de bilete unde mizam să intru gratis cu press card-ul. Un nene de culoare, care verifica gențile, înalt ca un jucător de la Chicago Bulls, mi-a tăiat calea și mi-a zis amabil “in the line, sir”. M-am zburlit la el cu press card-ul. Al doilea “ in the line, sir “ m-a făcut să mă simt ca și computerul meu vechi. Am stat la coadă cu toată lumea care deja avea bilete și așteptau să intre la spectacol. Am ajuns la casa de bilete, care la ei se cheamă box office. Un domn alb și scund de partea ailaltă a ghiseului de sticlă s-a uitat serios la press card-ul meu și a zis că trebuie să contactez departamentul de presa cu o zi înainte de spectacol pentru acces gratuit sau să platesc 180 de dolari, dacă vreau să intru acum. Am ales să contactez depatarmentul de presa. În altă zi bineînțeles. Am luat-o ușor înapoi spre casă.
Străzile nu erau atît de aglomerate ca în New York-ul meu din filme. Într-o zi, înainte de a veni în America, un bun prieten mi-a spus ca New York-ul respiră 24 de ore. Am pus urechea mea la plămânii acestui imens oraș. Respira, dar în stetoscopul din urechile mele se simțea o ușoară contorsiune de astm. Intoxicat de atâta ignoranță și dorință de a supraviețui frumos, s-ar putea ca plămânii lui să înceteze să mai respire într-o buna zi. Poate nu neapărat de astm…, poate de Alzheimer, boala în care uiți să inspiri sau să expiri. Aș prefera sa fiu în acel fatal moment undeva la Morovaia, unde aceste maladii nu sunt cunoscute și de unde, până la Florești, pot merge și pe jos. Nu neapărat să fac jogging, ci așa, pur și simplu desculț, s-o vad pe mama.
Fumam pe Broadway cu un sentiment de frică. Atât de mult am auzit cuvântul LEGE de când am ajuns aici, încât mi-a intrat frica în oase. Frica de ea, de lege. M-am gândit – da’ poate nu e voie nici să fumez pe stradă. La prima urnă, pentru orice eventualitate, am aruncat țigara și am intrat în metrou.
Trenul vine în stație pufăind obosit.Era ca un șarpe piton care mâncase recent o vacă.Am intrat și spre bucuria mea am găsit un loc liber. M-am așezat fericit. Blonda din inima mea s-a așezat în brațele mele. Era tot atît de indiferentă. Dacă aș fi avut poate o cravată țărănească de catifea o impresionam, însă cum cravata mea a rămas doar pe una din pozele mele alb-negru din copilărie, m-am mulțumit doar s-o țin pe brațe. Am început să mă uit atent la lumea din tren. Oameni cu valize, cu haine de la spălătorie, tablouri împachetate în plastic, cu căciuli și fulare, în șort și în tricou, în cizme și în sandale. Aveam impresia că trenul în mersul lui prin galerie i-a colectat pe pasageri din anotimpuri diferite. Nu mai puteam să înțeleg cum e afară. Frig, cald, iarnă sau vară. Pe măsură ce mă apropiam de stația mea trenul respira tot mai ușor. La strada 207 unde am coborât era aproape gol. Blonda indiferentă s-a ridicat din brațele mele și a intrat din nou în inima mea, la locul ei vechi. Dacă m-ar fi văzut Viktor Mihailovici mi-ar fi zis cu siguranță “Смотри мальчик мой не фраернись” (fii atent băiatule, să nu iei țeapă). Urcam scările lipicioase spre ieșirea sud est ținând cont de ce ar fi zis Viktor Mihailovici.
Am trecut pe lângă magazinul de vinuri și am învins cu greu ispita de a intra să cumpar o sticlă. Acasă era din nou frig. Se defectase calculatorul de programare a caldurii. Noaptea am visat că dansam cu blonda la o nuntă moldovenească cu vornicei pe cai albi și ea îmi aranja cu grija cravata țărănească de catifea. Da da, dansam cu EA, cu fantoma din opera mea americană.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
