Pretty Woman la televizor. Nu pot să rezist. Mă așez, fac ochii mari, mă uit că o pisică la ecranul mare și sunt toată un zâmbet.
Căci poate nu e doar un basm… Nu, nu e deloc un basm… Îmi amintesc cu drag și pe alocuri îmi vine-acum să întru-n pământ de rușine când mă gândesc la momentele când am fost iubită în ciuda – sau poate tocmai – datorită imperfecțiunilor. Alea multe. Când am intrat cu capul în geam într-un hotel de lux, când am vărsat paharul de vin roșu la cine știe ce recepție simandicoasă, și nu numai – puține-s femeile care să mă-ntreacă la a vărsa, sparge, pierde, distruge, dărâma lucruri, mai mult sau mai puțin prețioase-, când am spus cine știe ce prostie la masă cu oameni a căror părere conta, când n-am făcut nimic din ce se aștepta de la mine, ci tocmai pe dos, uneori intenționat, când nu știam ce tacâmuri să folosesc, când am primit totul și am vrut mai mult, fără să dau nimic, când am plecat exact când era nevoie mai mult să rămân, când am vorbit exact când era mai multă nevoie să tac, și am mai spus și prostii, când mi-am prins părul cu pixul la cine știe ce dinner important, când am bătut cu pumnul în masă cine știe pe unde, exact acolo unde trebuia să fiu mai docilă și mai cuminte, sau am fost blândă și senină când trebuia să fiu fiară, când nu aveam răbdare în cabina de probă a cine știe cărui magazin de fițe și nu reușeam nicicum să îmi pun rochia așa cum trebuie și ba râdeam cu lacrimi sau plângeam că nu vreau haine și vânzătoarea se uita urât la mine, dar nouă nu ne păsa, când am vorbit prea mult, când mi-am umflat părul prea tare, când m-am machiat prea strident sau am apărut fără pic de machiaj, când mi-am ros unghiile sau am umblat îmbrăcată în jeans și teniși în timp ce toate femeile din jurul meu erau la patru ace, când m-am împiedicat și am căzut când ne era lumea mai dragă, când mi s-a făcut rău exact când aveam planuri mai interesante, când am petrecut prea mult, când am ars mâncarea, cămașa sau motorul de la mașină, când am uitat că e ziua lui sau cine știe ce alt eveniment important. Când m-a cunoscut poate în locul cel mai nepotrivit, în modul cel mai nepotrivit, iar eu am făcut lucrurile cele mai nepotrivite. Exact ce nu trebuia făcut. De parcă le făceam în ciudă. Când am spus prostie după prostie, am făcut gafă după gafă, am făcut greșeli de neiertat. Una după alta. Dar, cu toate astea, am ridicat din umeri nepăsătoare și am mers mai departe, radiind de fericire și de încredere în mine, pentru că ochii ce mă priveau o făceau cu atâta iubire încât mă simțeam cea mai frumoasă femeie de pe pământ, indiferent ce purtam. Zâmbetul de pe chipul celui ce mă privea îmi șoptea că sunt cea mai deșteaptă și cea mai minunată, iar mâinile de lângă mine nu mă judecau, ci mi-ar fi dăruit fără să ezite tot ce era mai bun pe pământ. M-ar fi îmbrăcat în tot ce era mai de preț, fără să uite să îmi spună că m-ar fi iubit indiferent ce aș fi avut pe mine. Inima de lângă inima mea surâdea mereu de bucurie că sunt. Pur și simplu. Indiferent ce aș fi făcut. Pentru că inima de lângă mine vedea dincolo de toate astea ceva mai de preț decât orice. Ceva ce părea să fi căutat dintotdeauna. Ceva fără de care nu mai putea trăi. Ceva ce nu putea găsi decât la mine. Așa, cu tot scandalul, controversa, nebunia și toată bătaia de cap ce venea la pachet…
În același timp un zâmbet trist îmi urca din inimă. Când mă gândesc la toate clipele când am fost perfectă. Când am fost îmbrăcată impecabil, am spus cele mai deștepte lucruri de care eram în stare, am fost în locul cel mai potrivit, făcând lucrurile cele mai potrivite. Degeaba. Nimic nu era ok. Nimic nu era suficient. Deși oglindă mă contrazicea și teoretic totul era ca la carte, continuăm să mă simt stupidă și neatrăgătoare. De-a dreptul tâmpă, stângace, netoată, de la țară. Fugeam din nou la oglindă pentru încă o confirmare că sunt frumoasă. Fugeam din nou la CV pentru încă o confirmare că sunt deșteaptă. Fugeam din nou la cine știe ce prietenă să mă asigur că am făcut, spus, purtat ce trebuie, fugeam din nou cine știe unde pentru încă o confirmare că merit să fiu iubită.
Sunt atâtea femei aproape perfecte, care par că au și dau totul… neiubite. Și sunt femei luate de pe stradă, care par că nu au și nu dau nimic… tratate că niște regine… Sunt femei care se străduiesc de ani de zile să îi facă pe plac unui bărbat, făcând eforturi supraomenești, în timp ce altele nu fac decât să apără în viață lui, să stea o oră, făcând greșeală după greșeală… Și cu toate astea, viața lui nu mai poate fi niciodată la fel după aceea. Este înainte și după. Ea.
Scriu rândurile astea ca om care a făcut în doar câțiva ani mai multe greșeli decât apucă alții să facă într-o viață de om. De multe ori le-am făcut intenționat, tocmai că să verific teoria asta. Că cine te iubește, te va iubi și dacă stai în cap, încercând să faci lumânarea, în rochie de seară. Pentru că așa ai tu chef. Pentru că pe el numai tu îl poți face fericit și complet. Orice ai alege să faci. Iar cine nu te iubește ca un nebun acum, nu te va iubi nici dacă vei stă în cap pentru el. (Pentru că așa are el chef.) Orice ai face va fi mereu insuficient, nepotrivit, imperfect, discutabil.
Poate sunt eu idealistă, dar am convingerea că basmele pot deveni realitate. Întrebarea este câți dintre noi îndrăznim să le cerem? Câți dintre noi aleg să nu se mulțumească cu mai puțin? Și câți dintre noi găsesc scuze acolo unde de fapt nu este suficientă iubire? (Și dacă nu e acum, șansele să fie mai multă, mai încolo, sunt mici de tot…)
Între basm și compromis sunt doar multe scuze. Sunt doar ochi care, deși văd prea bine adevărul, se închid și se prefac că nu l-au văzut. Sunt buze care se mint singure că sunt iubite, deși știu prea bine că nu sunt. Sunt multe, multe frici. De cele mai multe ori derivate ale unei singure temeri -aceea de a spune “I want the fairytale.” Și de a pleca dacă nu o primești. Pentru că nu, nu trebuie să fii într-un fel pentru a fi iubit. Ești sau nu ești. Și când e iubire, nimic nu e prea greu de făcut. Sau imposibil. Că încerci să fii, să devii, să faci mai mult, e opțional. Dar când iubirea e condiționată, ești departe de basm… Ești într-un tabel excel… unde calculele urlă cu glas de neputință că basmele sunt basme și că trebuie să muncești mult că să fii iubit… Trebuie să slăbești, să ai pachețele, pantofi nu știu cum, contul nu știu cum, statutul social nu știu cum… Cine e iubit pentru asta, nu va fi iubit când nu le va mai avea. Punct. Și spor la treabă. Le ai? cu atât mai bine. Dar make sure că nu e doar atât…
Fata asta din Pretty Woman era iubită chiar dacă scuipa guma pe stradă, se bălăngănea constant și era prostituată. Pentru că ochii ce o priveau au văzut dincolo de asta lacrimile din ochii ei când ascultă operă, au văzut un suflet demn și curajos ce strălucea și fără haine de firmă într-o lume plină de haine de firmă strălucitoare ce îmbrăca suflete șterse și fricoase. El știa că de îmbrăcat te poți îmbrăca ușor. Că exteriorul ți-l poți transforma în câteva ore, un card ars și muult pupat în fund de către vânzători. În schimb, mâini care să îți mângâie rănile nevăzute, inimă care să îți liniștească inima și suflet care să îți completeze sufletul, iubindu-te pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai, nu poți găsi ușor. Dacă găsești vreodată…
Pretty Woman asta a plecat când el i-a spus să mai rămână… Spunându-i că vrea tot basmul. Când alte femei ar fi stat să spele pe jos și s-ar fi lipit de el că niște liane bucurându-se pentru simplul fapt că sunt băgate în seamă.
Pretty Woman asta nu numai că a cerut tot basmul, dar a lăsat de înțeles că, dacă vrea să i-l ofere, trebuie să urce nu știu câte etaje cu florile-n dinți, deși îi e teamă de înălțime…
Păi se poate basm fără curaj?
Și poate cel mai important este curajul să ți-l ceri…
Să ceri tot basmul. Nimic mai puțin.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
