Copilul meu din clasa a patra mi-a adus, azi, o felicitare făcută de el la şcoală. O floare roşie, îndoită la mijloc, cu spaţiu alb pentru scris o urare. Şi o diplomă. Pentru cea mai bună mămică. Şi când l-am strâns în braţe şi l-am sărutat pe obraz, l-am întrebat dacă el chiar crede ce a scris acolo. S-a înroşit, s-a şters pe furiş (crede el) de urmele sărutului meu (e băiat mare, de, nu se mai face chestia cu pupatul) şi a dat din cap. Adică, da, crede. Şi a plecat în camera lui, uşurat peste poate că a scăpat uşor.
Şorţuleţul meu de şcolăriţă nu a stat niciodată drept, cu bretelele aşezate cuminţi pe umăr şi cu fundiţa frumos înnodată la spate. În sertarul plin cu poze din vitrina veche a mamei, îmi zâmbeşte strâmb singura fetiţă cu uniforma mai lungă într-o parte, cu guleraşul desfăcut şi fără panglicuţă. Şi fără codiţe. Părul meu a fost întotdeauna prea lins şi fundiţele se încăpăţânau să alunece şi să se împrăştie la orice adiere, aşa că le smulgeam dintr-o mişcare şi le îndesam în penar. Tot timpul aveau buline albastre de cerneală.
Făceam şi noi felicitări în clasă, dar îmi ieşeau exact după chipul şi asemănarea mea, lălâi şi ciufulite de parcă ieşiseră de la dărăcit, nu din mână de copil. În schimb, nimeni, niciun coleg de clasă sau de şcoală, din clasele paralele, nu avea o compunere de Ziua mamei mai frumoasă decât a mea.
Mi-era drag să scriu cuvinte pompoase, să-mi imaginez fel de fel de scenarii cu mame eroine care-şi salvează copiii cu preţul vieţii, făceam versuri despre blândeţea, frumuseţea şi înţelepciunea mamei mele. Şi mai drag îmi era când învăţătoarea, Elena o chema, mă punea în fiecare an să-mi citesc compunerea în faţa clasei. Era momentul meu de glorie, momentul meu de măreţie, pe care aveam grijă să-l povestesc mamei în cele mai mici amănunte, seara, acasă. Şi mi-era drag şi eram mândră de mine când îi vedeam ochii strălucind printre lacrimi de bucurie. Copil nătâng…
Aş scrie şi acum… aş scrie ca un copil de clasa a IV-a – „mămica mea dragă…” aş scrie ca un romancier îndelung experimentat, aş desena cuvintele în tablouri colorate şi emoţionante… dacă aş mai avea pentru cine…
În ultimii ani, o sunam dimineaţa şi-i uram un La mulţi ani grăbit, bucuroasă când reuşeam să fiu eu prima, pentru că de cele mai multe ori mi-o lua înainte. Mă simţeam iar în faţa clasei, aplaudată şi invidiată, iubită şi fericită.
Durerea se stratifică în adâncul sufletului şi pare amorţită şi liniştită. Apele liniştite sunt, însă, cele mai adânci. O vorbă, un parfum, un copil, o mână întinsă de mamă şi gata, nu mai dorm, nu mai visez, nu mai vorbesc… plâng.
În ziua asta frumoasă ca mamele noastre, cumpăraţi o floare şi o felicitare. Nu contează de care, oricare. Scrieţi doar „sărut mâna, mamă”. Îi va lumina restul vieţii mai puternic decât un far în nopţi furtunoase.
***
N.red. De 8 martie am publicat textul lui Flavius Obeadă, care trezea pe loc dorința de-a-ți îmbrățișa mama sau de-a o suna, dacă nu era lângă tine. Și comentariile, multe, au fost fie o sun acum, mă duc s-o văd azi, fie nu mai am cui spune, ce rău îmi pare că n-am făcut-o mai des cât trăia. Iar dintre toate, pe cel al Cameliei ne-am gândit să-l publicăm, pentru că ne-a dus pe negândite în copilărie și ne-a adus o boare de plâns vindecător.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
