Acum 92 de ani, în timp ce la București primăria era preocupată cu construirea unui arc de triumf mai trainic pentru serbările încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, pe partea cealaltă a globului, într-o țară în care denumiri că Bucovina, Basarabia sau Ardeal sună că ieșite dintr-un basm, la São Paulo, un mănunchi de artiști vizionări organiza ceea ce a rămas cunoscut în istorie drept Semana de Arte Moderna de 1922, eveniment fondator al modernismului brazilian.
Această Semana, care de fapt n-a durat decât trei zile – 13, 15 și 17 februarie 1922 – s-a desfășurat în anul în care Brazilia sărbătorea un secol de la proclamarea independenței. O independență care, totuși, se bazase până atunci pe legături economice privilegiate cu Anglia și pe o strânsă apropiere academică și culturală cu Portugalia. În acel moment, capitalismul brazilian cunoștea o viguroasă dezvoltare, cu începutul industrializării și mai ales datorită cultivării cafelei, care a determinat îmbogățirea orașului São Paulo, a cărui elită totuși se ancora în tradiționalele modele estetice europene din secolul al XIX-lea.
Tinerii intelectuali brazilieni din primele două decenii celui de-al XX-lea secol simțeau datoria de a abandona lâncezirea idealurilor estetice din veacul anterior spre a asuma un limbaj propriu și a promova valorile locale, motivați de nevoia de a defini Volksgeist-ul brazilian. Nemulțumirea cea mai mare pare a fi fost în rândul scriitorilor, unii dintre ei deja influențați de futurismul italian datorită poetului antiacademic Oswald de Andrade, întors dintr-o călătorie în Europa în 1912 cu Manifestul futurist al lui Filippo Marinetti în buzunar.
Câteva apariții editoriale și evenimente artistice, mai ales în domeniul artelor plastice, generatoare de scandal dar puțin luate în seamă de marele public, i-au pregătit terenul modernismului brazilian, culminând cu Semana de 22 care a fost la fel de dur criticată, neînțeleasă și parțial ignorată de contemporanii săi.
E de subliniat că, în acest răstimp, s-a strâns o puternică legătură a tinerilor intelectuali brazilieni – care aparțineau cu precădere oligarhiei cafelei – cu clocotul capitalei avangardelor mondiale, Paris, pe unde se răspândea mișcarea dadaistă a românilor Tristán Tzara și Marcel Iancu, înființată tot într-o lună de februarie, dar în 1916, la Zürich, și care a furnizat brazilienilor revoluționari muniția ideologică cea mai potrivită: “Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creației pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.” [Marcel Iancu]
Deși la 1913 în São Paulo pictorul Lasar Segall organizase prima expoziție de pictură neacademică în Brazilia, care a trecut practic neobservată atât de critică cât și de public, abia la 1917 ei se vor trezi. Expoziția individuală, tot la São Paulo, a pictoriței Anita Malfatti, înclinată spre elementul grotesc și caricatural al expresionismului german (fusese eleva lui Lovis Corinth), a stârnit nu doar nedumerirea și uimirea marelui public, dar și o puternică reacție din partea conservatorilor, exprimată printr-un articol publicat și semnat de Monteiro Lobato. Respectatul scriitor a condamnat înverșunat tablourile lui Malfatti, împreună cu futurismul, cubismul, impresionismul și toate celelalte “isme” în vogă, considerându-le produse dintr-o vreme decadentă și de minți deformate. Puținele tablouri vândute i-au fost înapoiate și aproape distruse.
Furia lui Lobato n-a făcut decât să-i mobilizeze pe moderniștii, care s-au organizat în apărarea lui Malfatti și au hotărât să reacționeze spectaculos. Nu există moment mai prielnic decât anul 1922, centenarul independenței. Găzduiți de Teatrul Municipal, al cărui hol de intrare a fost împânzit de sculpturi și picturi “scandaloase” precum și de unele proiecte de arhitectură semnate Antonio Moya sau Georg Przyrembel, tinerii artiști au promovat conferințele despre nouă lor estetică, intercalate cu recitaluri de texte literare, poezie și muzică – domeniul acesta reprezentat mai ales de compozitorul Heitor Villa-Lobos, care a pășit pe scenă în papuci, spre isteria spectatorilor. Artiștii abia puteau fi auziți în timp ce publicul fluiera, huduia, striga și dădea din picioare pentru a-și arată dezacordul față de creațiile cercului modernist.
Încetul cu încetul, în anii următori consecințele Semanei s-au multiplicat prin apariția unor curente estetice bine definite (mișcarea Pau-Brasil, mișcarea antropofagică), prin publicarea unor reviste care îi promovau idealurile (Klaxon, Revista de Antropofagia), și prin inaugurarea primei case moderniste, concepută de arhitectul Gregori Warchavchik.
În această lună de februarie, aniversarea evenimentelor de la Cabaret Voltaire din Zürich și de la Theatro Municipal din São Paulo ne amintește cât de important și de dinamic a fost comerțul ideilor înaintea Internet-ului și cât de permeabile erau granițele chiar și înaintea globalizării – ceea ce a permis că sămânța revoluționară și zglobie a lui Tristán Tzara din Moineşti să ajungă să fertilizeze meleaguri pe cât de îndepărtate pe atât de primitoare.
sursa: aici.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
