Dintotdeauna ne-am temut de moarte. Niciodată însă spaima de moarte n-a cunoscut formele patologice ale momentului prezent. Când trăiam cu umbra ei în cârcă, n-aveam altă soluție decât s-o acceptăm, s-o integrăm în firul normal al existenței. Femeile nășteau cinci copii, îngropau doi și apoi se concentrau pe cei rămași în viață. Nu rămâneau un deceniu privind în colțul tavanului, întrebându-se „De ce?”, aninate în tragismul incontestabil al evenimentului. După 65 de ani, oamenii mureau de bătrânețe, fără diagnostice complicate, care să insinueze c-ar exista alternativă. Un deces la locul de muncă nu punea în mișcare zeci de organisme guvernamentale, sute de întrebări și analize. Am progresat și, pas cu pas, am început să biruim moartea. Igiena, antibioticele și vaccinurile au redus moartea prin boală la toate vârstele. Tehnologia, regulamentele de muncă și progresele științifice au redus mortalitatea la locul de muncă. Serviciile de urgență, legislația și forțele de ordine au redus mortalitatea accidentală. Logica îmi spune c-ar trebui să ne simțim mai în siguranță, ușurați de faptul că trăim în cea mai sigură epocă a existenței noastre umane. Fenomenul observat este, însă, complet contrar: suntem mai speriați de moarte ca niciodată înainte. O ascundem, o ignorăm, o minimizăm de parcă a-i rosti numele echivalează cu a o chema. Devenim tot mai stângaci în prezența ei, chiar și sugerată. Până și poveștile clasice pentru copii sunt modificate pentru a fi eliberate de morala plină de tragism. În versiunile moderne ale Scufiței Roșii, lupul supraviețuiește, primind însă o lecție de viață. Vorbim despre cineva care a murit în termeni eufemistici – dacă măcar mai vorbim; de multe ori ne luptăm să evităm orice cuvânt despre deznodământ. Evităm să mai luăm copiii la înmormântări și, când animalul lor moare, îi mințim cu conștiința liberă, spunându-le că a fugit de acasă. În cărți, filme și artă rejectăm moartea adevărată, făcând însă loc morții caricaturizate, pastișate, cea din filmele de acțiune – unde oamenii mor frumos, poate doar cu o pată roșie pe cămașă, niciodată cu măruntaiele expuse. Pas cu pas, moartea devine Marea Necunoscută.
În aceste condiții, nu pot să mă mir de declarațiile unor adolescenți care – spun ei – au ucis pentru a afla ce anume este moartea. Nu este deloc atât de absurd cum ar putea părea unor generații aclimatizate, până într-un punct, cu moartea. Bunicul meu îmi vorbea cu naturalețe despre moarte, „e calea normală a lucrurilor”, mă lăsa să asist la sacrificarea găinilor și iepurilor – pe care-i „termina” cu iuțeală, fără chin. M-a ajutat să înțeleg încă de la o vârstă relativ mică ireversibilitatea morții și, o dată cu aceasta, m-a ajutat să înțeleg sacralitatea vieții. Oricât de înfuriat am fost vreodată pe cineva, „ar trebui ucis” nu mi-a venit în gură.
Acum, arta integrării morții în viața noastră e aproape pierdută. Cuvântul „eutanasie” îi provoacă omului mediu o negare instantanee, urmată de împotriviri cumplite. Chiar și când finalul este certificat ca fiind inevitabil, ne imaginăm că e nedrept să oprești respirația șuierătoare și chinurile, degradarea și, odată cu ea, imaginea pe care o lăsăm celor dragi. Cumva, cred eu, ne imaginăm că speranța noastră ar putea rescrie deznodământul, la fel cum un editor isteț a putut rescrie soarta lupului din Scufița Roșie. Și așa ceva nu se poate pentru că speranța nu este o armă suficientă pentru a ține piept realității reci. Finalul nu se adună într-un „happy end”, ci e doar o prelungire cutremurătoare a unei tragedii pline de chin.
La fel se întâmplă când iubirea e cea care trage să moară. Ar fi atât de simplu s-o ucidem, simplu ca și rostirea a trei sau patru cuvinte: „Nu te (mai) iubesc”. Ne vine însă greu să abordăm eutanasia ca un pas plin de milă. Rămânem tăcuți, prelungind suferința tocmai pentru că ne este silă că trebuie să provocăm suferință. Ca și în cazul în care corpul unui decedat nu este recuperat, speranța rămâne să se zbată între moarte și viață. Fără confirmarea declarației, fără înmormântarea cu sicriu deschis, inima celui îndrăgostit continuă încă să se zbată.
Am văzut documentare în care cercetători și futurologi prezic, cu excitare diabolică, un viitor în care am eradicat moartea. Personal, o asemenea viziune îmi dă frisoane: suprapopulare, scaderea natalității, populația îmbătrânită blocată într-o competiție cu Matusalem. Moartea este necesară pentru a primeni locul pentru noua viață. Aidoma și în iubire, suferința este necesară pentru a curma suferința prelungită. Lăsând, dintr-o decență emoțională prost-înțeleasă, loc speranței, nu face nimănui nici un serviciu. Cel ce nu mai iubește dă dovadă de lașitate pierzându-se în cuvinte absurde, care nu se adună în sensuri: „Nu, te înșeli. Te iubesc și încă foarte mult. Dacă însă vrei să pleci, nu te voi reține pentru că… pentru că sunt o persoană minunată și îți doresc toată fericirea din lume.” Se roagă, în sinea lor, să nu fie siliți să administreze eutanasia, că le vei oferi calea ușoară de a scăpa, cea care nu-i va face să se simtă – absurd, fără fundament – că sunt monștri lipsiți de inimă.
Ne convingem că prelungirea este un act de caritate, un act creștinesc. Ca și în alte situații, putem să ne păcălim conștientul. În subconștient însă știm că nu avem în vedere decât propriul nostru bine. Ținerea în viață, dincolo de nivelul de demnitate, a cuiva despre care știm că va muri nu-i servește muribundului. Întreținerea jarului în cei pe care avem de gând să-i părăsim este un fenomen la fel de egoist care ne menajează doar pe noi înșine. Desigur, ne place să ne imaginăm că putem face omletă fără să spargem ouăle, că putem să mâncăm carne fără să sucim gâtul găinii. Adevărul este că e imposibil. Chiar de ar fi posibil, este imoral.
Nu este vina nimănui. Nici atunci când cineva are nevoie de eutanasie pentru a putea părăsi cu demnitate această viață, nici atunci când e nevoie de eutanasie emoțională pentru a elibera pe cineva, pentru a-l lăsa să moară și să renască. O mână de cuvinte, o singură injecție pot aduce moartea și, odată cu ea, renașterea. Este infinit mai uman decât să-i lași pe oameni târându-se prin viață cu oasele rupte, cu inima zdrobită.
Soluția rezidă în a ne dezbrăca, doar și pentru o clipă, de poezie. În acea clipă, înveșmântați cu mantia pragmatismului, am putea îmbrățișa moartea ca parte a vieții, am putea accepta terminarea iubirii ca parte a îndrăgostirii. Eutanasia n-ar mai părea, atunci, un act abominabil, ci unul de acceptare a celor ce ne-au fost ursite și asupra cărora nu avem alt control decât cel de final.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
