De ce am trăit Atunci?
Pentru că AM VRUT! Pentru că a contat numai prezentul, nu trecutul sau viitorul!
Pentru că m-am săturat de etichete lipite pe sticlele faptelor mele, pe care le fabricaţi la Întreprinderea S.C. Limitaţii SRL.
Da, exact asta sunteţi! Nişte limitaţi care credeţi că dacă îţi trăieşti viaţa pe linia ferată eşti un sinucigaş; pentru că aveţi impresia că dacă păşesc pe vârfuri pe şinele trenului o să fiu insuficient de atentă a venirea lui, mă va călca, voi muri şi… gata, s-a zis cu mine!
Prefer să fiu spulberată de trenul pe care nu l-am simţit venind, pentru că eram prea preocupată cu Prezentul meu, care îmi aduce împlinirea, decât de trenul pe care l-am văzut venind, dar, ocupată fiind cu trecutul în care mi-am aruncat atenţia, nu am mai avut timp să sar de pe şine!
De ce accept jumătăţi de măsură în viaţa mea? Cine sunteţi Voi să îmi judecaţi mie sferturile, când eu îmi trăiesc Întregul atunci când vreau? Cine eşti tu să îmi spui cu cât să-mi vând secundele, când nu ai participat niciodată la licitaţia făcută de Voinţa mea?
Accept să sărut buzele trecătorului care mi-a arătat cel mai parşiv zâmbet din toate câte pot exista în lumea asta?!
Ce ştii tu despre el şi cum îţi permiţi să mă judeci pe mine pentru nesăbuinţă, când tu nu ştii nici măcar ce înseamnă să trăieşti cu adevărat o mângâiere?
Mă judeci pe mine pentru că accept în viaţa mea un oricine, când tu nu ştii nici măcar ce fel de pronume este acest ORICINE! Îţi spun eu, este demonstrativ, deci el mi-a DEMONSTRAT cu fiecare atingere că sunt vie, că Pot, că încă trăiesc prin fiecare simţământ!
Şi atunci cum îţi permiţi să mă iei la rost pentru faptele mele, atâta timp cât tu nu ştii nici măcar gramatica trăirilor?
Când tu vei învăţa că după fiecare punct şi virgulă se scrie întotdeauna cu litera mică, şi că singura excepţie se aplică substantivelor proprii, atunci să îţi permiţi să mă judeci pe mine!
Când vei înţelege că gramatica sufletului este cea mai subiectivă şi că pentru mine el poate deveni substantiv propriu pentru că AŞA VREAU EU, când vei învăţa că pe mine nimeni nu mă poate opri să îmi scriu singură dicţionarul inimii şi că în viaţa mea doar EU am dreptul să şterg rândurile care nu îmi plac sau care nu au fost scrise suficient de caligrafic, pentru că sunt o perfecţionistă care îşi vrea doar pentru ea ceea ce-i aparţine, abia atunci să îţi permiţi să mă opreşti pe stradă pentru a-mi cere nu socoteală, ci adresa de unde îţi poţi procura dicţionarul sau îndreptarul, sau gramatica mea personală!
Până atunci, însă, vezi-ţi de viaţa ta şi nu veni să mă opreşti din TRĂIT pentru că tu nu eşti suficient de capabil pentru a înţelege că secundele nu se opresc niciodată în loc pentru a-ţi mai da ţie o şansă să mai trăieşti o dată ce ai pierdut din cauza preocupărilor tale prosteşti cu jocul de-a v-aţi ascunselea cu Timpul!
Dragul meu Nemulţumit, dă-mi voie să îţi spun că am sărutat cele mai amare buze din câte pot exista, că am privit cei mai înşelători ochi, că am mângâiat cele mai mincinoase mâini, că am ascultat cele mai neadevărate cuvinte, că am stat în cele mai dorite braţe şi cu toate astea am trăit cele mai REALE clipe din viaţa mea şi a ta!
În timpul în care tu te uitai pe pereţi şi visai cu ochii deschişi la madone cereşti şi la îngeri coborâţi din Rai pentru a-ţi umple golurile lăsate de fostele iubiri!
De ce vreau să iubesc aceste nimicuri, cum le spui tu? Pentru că pe mine nu lucrurile întregi mă întregesc, ci Eu întregesc nimicurile! Şi atunci fac din simplul sărut un amalgam de prezenturi pe care tu nu le vei trăi niciodată, pentru că de fiecare dată te găseşti ocupat cu trecutul în care ţi-ai investit ani şi nervi, iubiri şi uri, în timp ce eu simt fiecare părticică de clipă cum se sparge în bucăţele de lut! Pe care eu însămi l- am prelucrat, aşa încât să ajungă un el cu care să-mi potolesc setea de viaţă, foamea de Noi, dorul de… Dor!
Da, dragul meu osânditor, sunt acea femeie uşoară pe care o condamni nu pentru că şi-a înşelat bărbatul, ci o condamni tocmai pentru faptul că nu ţi-a trecut Ţie prin aşternuturi, pentru că nu ai gustat Tu din Nimic – aici nu se poate vorbi de Tot – pentru că nu ai fost Tu cel de la care să ceară prin acceptare minciunile acelea atât de dulci şi adevărurile acelea atât de mârşave pe care le-am primit de la Oricinele pe care îl urăşti tocmai pentru că a avut şansa de a-mi da ceva!
Am trăit Atunci pentru că Atunci era Prezent, iar acum nu stau să plâng neîmplinirile, ci zâmbesc amintirilor care m-au împlinit!
Câtă vreme tu stai singur, în camera ta de tortură şi îţi spargi încă timpanele dorinţelor cu sunetul necruțător al Timpului care nu se sinchiseşte să te aştepte sau să te cheme să iei masa cu el!
Hei, uite-mă, îţi fac cu mâna de pe balconul Amintirilor mele, în timp ce-mi fac bagajele şi mă pregătesc să plec spre Prezentul de mâine, în timp ce Tu nu ţi-ai cumpărat nici măcar o geantă de voiaj în care să îţi vâri neîmplinirile, sau mai bine zis, fanteziile tale de fiecare clipă!
Şi… nu vreau să fiu răutăcioasă, dar genţile sunt făcute să care lucruri concrete, nu vise umede!
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
