Uneori, cât a mai fost în putere, bunica mă lua cu ea să-i ţin de urât când muncea la grădină şi să o ajut la treburi mai uşoare, cum ar fi să plivesc buruieni şi să le car la margine, ori să mai strâng pe ici-colo fel de fel de crenguţe căzute din copaci peste straturi. Însă, în fiecare an, grădina bunicii era în alt loc din Roman. De cum se zbicea pământul primăvara, lua o sapă pe umeri şi străbătea tot oraşul, stradă cu stradă. Unde vedea o grădină în care gospodarii încă nu greblaseră, nu dăduseră foc la uscături şi nu începuseră a săpa, bunica striga de la poartă:
– Om bun, om bun!, adică şi ea, şi proprietarul.
– Ce este, ce s-a întâmplat?, întreba omul.
– Bună ziua şi vă rog să mă iertaţi de întrebare, văd că nu a lucrat nimeni grădina asta…
– Ăhăăă…, de câţi ani stă ea pârloagă! Eu nu mai pot, iar copiii mei locuiesc la Iaşi.
– Nu vreţi să mi-o daţi mie în arendă anul ăsta?
– Adică cine să o muncească?
– Iaca eu şi cu nepoţelul ăsta al meu, zicea ea făcând cu ochiul gospodarului înspre mine, să priceapă în cine avea ea nădejde la munca pământului.
– D-apăi… ştiu eu ce să zic?… Şi cum ai vrea dumneata să ne înţelegem, pe bani? Că din privinţa banilor, ăştia circulă pe strada ailaltă.
– Nu pe bani, bre, dăm merindea pe din două, cât s-o face. Că iaca, atârnă mult să ai pe ce pune mâna când vrei să faci un borş la vară. O păstaie de ici, un morcov şi un pătrunjel de colo, o ceapă şi o legătură de leuştean şi gata borşul! Nu te mai duci la piaţă să le cumperi, că iaca, se adună: 25 de bani o legătură de mărar, încă pe atâta pe pătrunjel, 50 de bani leuşteanul, trei lei păstăile şi tot aşa, că dacă le aduni şi mai pui şi munca, mai bine ieşi dacă mănânci la ospătăria de la piaţă.
– Bine, bre, hai să facem precum spui, că pari o femeie serioasă şi de cuvânt. Şi, la urma urmei, oricât de puţin ai lucra şi n-ai mai veni, eu tot rămân în câştig cu cât ai lucrat.
Zis şi făcut. Însă bunica nu zicea că începe de mâine, oricât ar fi fost ora de târzie, aşa că smulgea ba un strujan, ba o buruiană, curăţa locul cu sapa, scrijelea pământul cu colţul sapei cam pe unde ar veni straturile şi câte ar ieşi la număr şi tot aşa. Ea era de părere că e bine să înceapă munca pe loc, oricât de puţin ar apuca să facă, deoarece omul cu atât mai mult ar prinde încredere şi poate i-ar fi oarecum ca până a doua zi să se răzgândească şi să nu o mai primească în ogradă.
Odată ce-şi dădea cuvântul, bunica muncea după rânduială toată vara din greu, de una singură, căci bunicul nu o putea ajuta, că avea hazmă şi tuşea de se sufoca. Însă, câteodată mai venea şi el să stea la umbră şi să schimbe o vorbă cu bunica, dar mai cu seamă să o îndemne să se mai odihnească, să mai bea un pic de apă şi să mai pufăiască o naţională. Iar grădina se ivea din pământ şi se înălţa pe zi ce trecea tot mai frumoasă şi mai bogată. Bunica era mai grozavă ca Semiramida, căci grădina era pe munca ei. Aşadar, una din cele şapte minuni ale lumii se putea numi cu îndreptăţire „Grădina în arendă a Ilenei Ghervase”.
– Vasilică, îmi zicea bunica năduşită de sapă, dacă ai să vezi vreodată în viaţa ta pe cineva cerşind, să-l scuipi în faţă!
Citiţi şi
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Grădina mea, colțul meu de rai
Singurul 1 Mai de care îmi amintesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
