În primul rând, trebuie spus despre acest film că are decența de a nu dura decât 90 de minute. În al doilea, că nu e de fapt un film, ci o oră și jumătate de simulare de zbor.
Mi se întâmplă rareori să cad în capcana unei mașini mediatice… mărturisesc că am căzut aici, pentru că făcătura a fost anunțată și trâmbițată foarte abil. Nu vorbesc de omagiul apăsat al lui James Cameron, că e o “revoluție cinematografică” și “cel mai mare film făcut vreodată despre spațiu”, ci de faptul că e vorba de un dispozitiv narativ și cinematografic foarte îndrăzneț: doar două personaje (Sandra Bullock și George Clooney, numele lor în film nu contează), într-un spațiu în același timp minuscul, claustrofobic (costumul de cosmonaut, cabina capsulei) și infinit de mare, spațiul mut care îl înspăimânta pe Pascal.
Dispozitiv aristotelician, desigur (cu unitățile lui narative), dar și metafizic (omul singur în fața vidului absolut).
Mai citisem, ca toată lumea, că efectele te fac să fii prins de o panică indescriptibilă – ceea ce înseamnă, desigur, că trebuie văzut în sală cu ochelari 3D, altfel asiști doar la o oră și jumătate de cădere în gol a unui manechin… un manechin, căci din două personaje rămâne doar unul, care se scoate prin eforturi absolut supraomenești, plate și nenecesare.
La fel, mai citisem că spre deosebire de “Odiseea Spațiului” a lui Kubrick, unde se ajunge până la sursele vieții în cosmos, în acest film “magic şi stresant” spațiul e lipsit de sens, e fără extratereștri, e fără salvare.
Așa e, dar preferam să văd şi un extraterestru decât o oră jumate de cădere în gol, iar povestea cu tăcerea pascaliană a spațiului e o minciună. Senzația de greață și vomă ce îți vine periodic nu e de la efectele imponderabilității silențioase, ci de la muzica atroce ce subliniază unele efecte.
Apoi, nu e deloc un film minimalist şi d’auteur cum se afirmă, ci o mașină comercială impecabilă (omul din spate e David Heyman, producătorul seriei Harry Potter), care a costat 100 milioane de dolari, iar in prima lună a făcut 200 milioane doar în SUA, în sală.
De nerecomandat celor care vor să vadă un film cu oameni; pentru ceilalți, există jocuri video care, prin consumarea unei cantități apreciabile de alcool în timpul performației, îți creează aceeași senzație.
Un plus, totuși? Ceva de văzut? Da: la 50 de ani, Sandra Bullock are coapse splendide, se vede când iese despuiată din costumul de astronaut pârjolit ca să treacă în altul, înainte de a schimba vreo cinci capsule cosmice, din care cu una cade în mare, unde mai înoată neverosimil arătând niște mușchi ce nu par a fi făcuți pe computer.
Din păcate joacă patetic, pe un text care la rândul lui produce vomat spasmodic, iar când simte că va muri începe să latre.
Sunt singurele momente din “film” în care de fapt se petrece ceva.
Dan Alexe e de găsit și aici.
Citiţi şi
Dacă nu avem nimic pentru care am muri, ce rost are să mai trăim?
Cinci motive să vezi Ticket to Paradise
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
