Mă abordează o doamnă. Ce mai faci? zice. Cum o mai duci?
Surprinzător, ne cunoaştem de douăzeci şi patru de ore. Dar aş minţi dacă aş spune că nu m-am simţit măgulit. Au bărbaţii ceva… cum să mă exprim… ceva care-i aşază pe primul loc în galeria fiinţelor credule. Mărul e dulce, doamnă, mă mai ispitiţi o dată?
Al tău e ochiul?
Nu, e o poză culeasă de undeva şi prelucrată de mine.
Şi crezi că te reprezintă?
Poate, zic, dar despre ce este vorba?
Scrie ceva, revine în forţă doamna. Despre femeile care păşesc altfel…
O, zic, e mult de scris, e cale lungă. Trebuie să placă femeilor, ori şi…?
Trebuie să placă oricui. Să aibă nerv, orgasmul se iscă din mişcare.
De cele mai multe ori, lovit în aripă de cuvinte, arunc privirea pe fereastră, am senzaţia că dincolo poate fi singura scăpare. E duminică, doamnă, îi spun, îţi transmit gânduri doar ale mele, sper să apreciezi. E duminică şi eu tot pictez voalete pe un fundal cu oraşe în flăcări. Doamnă, ratez la nesfârşit, sunt conştient că pe mine – cel din linia-ntâi – nu mă mai recunosc nici caii, nici câinii…
Accepţi nişte amintiri? Despre cum păşeau câteva femei din lunga mea viaţă?
Da, se înduplecă ea, însă nu cumva să insişti pe vreun rid prea adânc. Nu cumva să zăboveşti prea mult asupra rictusului din dreptul inimii. Rogu-te, fă-te că nu-l observi şi, în general, nu uita zulufii arămii, mascara violetă, roşul carmin şi lumina… Ah, lumina trebuie să cadă obligatoriu de sus – ca în pozele cu Marlene Dietrich…
În fond, îi spun eu, nicio amintire nu e veselă. Uite ceva care şi azi îmi rupe inima:
„Mă gândeam constant la Ondina care nu mai era, dar, într-un ungher lumina şoldul acelei Miluca, femeia care, până s-o întâlnesc, îmi şoptise la telefon: „Ştii cum sunt ochii mei când plâng? Verzi ca iarba călcată pe nervi”… După câteva luni de convorbiri telefonice, excitat la culme de alintăturile pisiceşti ale Milucăi, m-am urcat în trenul de Iaşi… Când am coborât în gara Nicolina, am avut o emoţie atât de puternică încât m-am lăsat purtat de mână ca un nevăzător. Miluca m-a sărutat din prima. Eram crispat şi neîndemânatic, dar femeia (femeie în toată regula) se relaxase total, ţopăia veselă în drum spre hotelul ieftin pe care ea însăşi îl alesese...”
E o tâmpenie, se revoltă doamna. Asta i se poate întâmpla oricui. Iar Miluca aceea „ţopăia”, nu „păşea altfel”.
Stai aşa! mă gândesc eu. De unde ştii tu, madam, ce s-a petrecut mai departe? Şi, profitând de pauza pe care o făcu, cercetându-şi cu atenţie exagerată năsucul în oglinjoara minusculă, am continuat: „Adevărul fu că nu reuşii să mă relaxez decât spre seară. Am blestemat în gând natura mea păcătoasă, balcanică pe care, probabil, se altoise un sânge albastru, rece, din ticălosul Albion; în baie era frig, dar am făcut duş împreună – ca-n filme! Mai ştiu că am întrebat-o stupid de ce are sânul stâng mai scurt, iar ea mi-a răspuns simplu, ca o nevastă: „Mi l-au mâncat băieţii!” (avea doi flăcăi, nişte moldoveni zdraveni)…
Chiar găseşti distractiv faptul că te-ai culcat cu o moldoveancă? Nu ai un pic de simţ estetic?
Păi, doamnă, mie mi-a plăcut cum păşea…Ţopăia veselă…
Cădem în derizoriu, se enervează ea, trecutul tău conţine numai idioţenii d-astea?
„Ondina avea un stil de a dormi năucitor: cu faţa în sus, întinsă perfect, cădea în somn în câteva secunde. Dar acum stătea ghemuită, în decubit ventral, ca un fetus. Am privit-o şi am şoptit crezând că nu mă aude: „O dragoste de câine nu are hotar!”…Însă ea îmi continuă gândul: „Ştii, chiar acum ai nişte ochi de câine în călduri…”.” Ştii, continuă ea, se vede că ai mâncat carne de leu, pe când vânai în deşert cu prietenul tău, Enghidu. Derbedeule!”
Afară ieşise un soare de iarnă târzie, zăpada se topea, era duminică şi doamna aceea m-a privit lung, cu reproş:
Nu, acesta este ochiul tău care plânge. Femeilor nu le plac textele în care li se aminteşte că până la urmă vor muri şi ele, precum Ondina asta a ta… Te iubesc, a mai zis ea, după care a dispărut pentru totdeauna.
Desigur, articolul meu pentru o revistă despre femei care păşesc altfel nu a mai apărut vreodată…
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.