Am o prietenă catchy-toare, e dracu’ gol, nu m-ar lasă în tihnele mele sceno-spațiale, neam. Așa mă provoacă, de sare scaunul, cu tot cu planșetă, de la jarul adânc încins în fremătându-mi c*r.
„Gol” am spus? Păi dacă-i „golul” meu, atunci e cu di tăte, cu țâțe, cu c*r, cu coapse generoase, cu toate dealurile și văile Moldovei mele, pe care le port mereu cu mine, peste tot în lumea asta, de teamă să nu le pierd. La fel cum fac și cu ia moldovenească, cu care îmi acopăr dealurile cu mândrie, precum cu un drapel. Doar că ia moldovenească se lasă blând împunsă de roadele sfârcurite ale dealurilor încă verzi, nepăscute de iezi.
Întotdeauna moldoveancă, voluptoasă, deluroasă, deci țâțoasa. Ducându-le cu mine, prin viața tumultoasă și migratoare, de „țâgan cu cortu’”, am înfruntat împreună vânturile, ploile, sorii, primăverile. Mai la început, ele, primele (când au pornit cu țintă precisă, cerul, de-mi dădeau peste nas), apoi capul (ăl de se încăpățânează s-o facă pe deșteptu’), apoi nasul (radarul), apoi port-țigaretul meu lung (cu scop precis de paratrăsnet), pentru ca, în cele din urmă, tot ele să ajungă înaintea tuturor, când au devenit deținătoare de suflet, peste măsură de voluptuos, lăsat să zburde liber, mai neîngrădit de frici, da’ susținute bine de celelalte „arme”. Acum, deci, țâțele mele, ajung primele, în deplina lor voluptate, numa’ la cunoscători, ca toată eu, de altfel. Adică „toată eu” ajung întotdeauna, unde ajung, respectiv cu toată tâțoșenia mea, ca o moldoveancă trăieristă, fără jumătăți de măsură. Dar majoritatea oamenilor văd doar jumătăți, fie cea plină, fie cea goală, fie doar țâțe, fie doar „aprigă”. Îmi vine să și râd, îmi vine să și plâng, așa că mai bine mă joc cu asta… sau cu ăștia… sau cu tot, în așteptarea plinului pierdut. Păi, cum să vezi dom’le numa’ niște „țâțe”? Păi, nici dealu’ n-ar fi deal, dacă nu l-ar împinge miezul ăla viețos, de pământ și jar și ape!!! Așa e și cu țâțele, că nu sunt protuberanțe ale aerului, poate tornade, da’ tot mânate de viață fremătândă, de miez viu-aprins! Sfârcuritul lor e sfârâitul jarului stârnit de contrapunctul său! (La „aprigă” îmi vine să râd și să plâng și mai cu foc, dar asta face subiectul altei povești).
Când eram puștoaică, băiețoasă, țâțele mele cel puțin perpendiculare m-au învățat să mă apăr, să mă bat cu băieții ale căror curiozități le dilatau pupilele, căci eu aveam și alte calități de luat în seamă și nu eram de înghesuit și pipăit. 🙂
Când am plecat în București, la 14 ani, procesul muieririi mele a devenit foarte rapid. Atât de rapid și de prost înțeles, încât mi-am construit ziduri, frâie, căci eu aveam de demonstrat „cine-i Hereasca”, de câștigat redute, de cucerit lumea, nu timp de arderi de muiere precoce și „prea” fierbinte. Așa că le-am ascuns adânc, mascate bine de cele arderi artistice. Fiind o mincinoasă de cea mai proastă speță, mi-am dat seamă mai târziu că minciună era valabilă numai pentru mine, căci numai eu aveam îndârjirea de a o crede și chiar și eu mai aveam îndoieli și, respectiv, scăpări. :)) Eram un fel de colivie frumoasă și țâțoasă (chiar dacă mi se părea mai puțin important, conștientă eram), în care o pasăre colibri zburătăcește de nebună, lovindu-se de gratii, realizând, din când în când, cât de ușor se poate strecura spre libertate, de fapt, dacă n-ar mai fi atât de „responsabilă” și temătoare de libertate. Cam așa s-a „construit” „apriga țâțoasă” , de fapt.
Din fericire, după muuult zbucium și dat de „garduri”, pasărea mea colibri a înțeles și a prins gustul libertății, al tihnei, al plăcerii nemăsurate, al feminității neîngrădite, al bunului profund. Pasărea colibri a devenit o muiere Phoenix ce-și poartă mândră pieptul voluptuos prin viață, se aruncă cu pieptul ei plin în îmbrățișări fierbinți de tango, și de amor, și de viață.
Bunica mea, (Mami), a remarcat nu demult: „Mamă, te-ai schimbat, îmbrățișezi altfel, ești mai drăgăstoasă!” Hm, draga de ea, îmi simțise lecția drăgăstoasă a tangoului și a eliberărilor mele. Ea simte tot, uneori înaintea conștientizărilor mele.
Mă întreb cum percepe un bărbat, îmbrățișarea mea?! Cum îmi percepe țâțele îndrăznețe și flămânde, cu miezu’ pe afară? Ele sigur sapă adânc, simt tot, miros, gustă, se sfârcuresc și sfredelesc. Am niște țâțe îngrozitor de curioase și băgărețe. Țâțele mele adună povești, pe care le împărtășim la o partidă de răsfăț.
Țâțele mele sunt roadele pământului meu fertil, ce acum se oferă cu poftă, spre cunoaștere, asteaptand surâzânde să fie culese… neapărat cu multă poftă. Poftă de viu-aprins, bărbat viu-aprins și pruncii mei ce vor fi proaspăt pofticioși de viu-aprins.
Na, mamă ei de treabă, că m-a luat poezia pe dinaintea țâților! Deci, rectific, asta se cheamă „Poezea cu țâțe mari”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Pentru toate femeile care se apropie de 50 de ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.