IN MEMORIAM ADRIAN IOVAN
„… spun ce mai rămâne de spus, când avioanele cad. Când piloţii mai şi mor.“(Dumitru Berbunschi)
… şi când mor înconjuraţi de toţi ai lor, nesinguri şi negoi, îmbrăţişaţi şi îmbrăcaţi în haine lumeşti, nu cu ochii în pământul regăsirii, ci în cerul nemărginirii?
Şi când nu avioanele le-au tăiat dreptul la zborul lumesc, ci Dumnezeul cu care s-au întâlnit de atâtea ori şi care i-a salutat plin de mândrie atâţia ani la rând, ce omagiu să mai aduci şi cui, pe cine să mai învinovăţeşti şi de ce?
Când nu mai găseşti nici un firicel de praf pe mormintele amintirilor, când nu mai întâlneşti nici un nor de împlinire în drumul spre cetatea vieţii lor, când nici măcar judecăţile nu îşi mai găsesc rostul, cui să mai ceri socoteală pentru nedreptăţile cerului?
Când nu ai mai reuşit nici măcar să începi o frază, căci ultima din viaţa lor s-a sfârşit, când nu ai mai ajuns nici măcar la mal, iar ei s-au afundat deja în neant, cui să îi ceri să plătească pentru tot?
Când tu puneai punct propoziţiei simple, alcătuite din subiect şi predicat, ei mai adăugau o virgulă la fraza plină de completive şi atributive…
Când tu aveai un singur subiect, ei îl multiplicau pe al lor prin veşnicul “NOI”.
…şi acum mă întreb cum de eşti tot tu hoinarul grăbit, ce aleargă să prindă cel din urmă tren din gara ultimei clipe, când ei ar trebui să fie deja acolo, exact în adâncimea secundelor de vecie care îşi sculptează crucile de lemn pe pământul făgăduinţei?
Cum de ţie ţi se dă încă dreptul la replică, atunci când nici măcar Dumnezeu nu a îndrăznit să acuze albastrul pentru seninătatea sa? Cum de lor le-a fost tăiat în două biletul către oraşul Viitorului, trebuind să coboare la staţia “Vecie”, iar ţie, care nici măcar nu aveai, să nu-ţi ceară socoteală?
De ce nimeni nu a făcut dreptate când ai mers mai departe, când, cu tălpile goale şi bătătorite de pietrele rugăciunilor, ei îşi strângeau mâinile şi le ridicau spre cer să prindă picătura de viaţă promisă?
De ce nimeni nu a oprit trenul vieţii în gara Cerului, spre a-i chema înapoi să stea măcar pe coridoarele nădejdii?
Tu ai mers mai departe, fără să–ţi pese că de la Ei ai învăţat să faci propoziţii, că de la Ei ai învăţat să dezlegi enigme, că de la Ei ai învăţat ce este subiectul!
Da, este vorba despre tine, omule hoinar, ce îţi trăieşti încă clipele, înconjurat de toţi ai tăi, în timp ce ei îşi aştern patul pe norii credinţei că într-o zi cineva va face dreptate şi în Justiţia celestă!
În timp ce ei, piloţii coborâţi din trenul Vieţii de nedreptatea Vatmanului necunoscut, îşi trăiesc veşniciile împletind cosiţe bălaie femeilor de hârtie din sufletele lor.
Şi mai apoi, mulţumindu-ţi tot ţie că trăieşti să duci mai departe nedreptatea de a fi condamnat la viaţă!
În timp ce ei… îşi ispăşesc pedeapsa umilitoare: aceea a singurătăţii!
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
