S-au adunat mai bine de o sută de ani de reproșuri din dragoste. Logic ar fi să urmeze vendeta!
Când spui dragoste, sunetul lovește urechile celuilalt, călătorește pe traseul de o întortochere aproape bizantină spre creier, făcându-și loc în cutiuța unde sunt înghesuite amintirile legate de dragoste sau de lipsa de dragoste, un loc în care este analizat mesajul și i se dă verdictul: “da, înțelegem”… Sau, mai nou, “nu, nu mai înțelegem”… Și, până la urmă, ce-am mai putea să înțelegem? Peste trei-patru generații, femeile și bărbații oricum vor fi două caste în război, două trupe partizane militante, care se vor hărțui prin parcuri și își vor organiza reciproc ambuscade la metrou. “Life is not a dream. Beware. And beware. And beware!”. Cei care până acum s-au ferit de utopii trebuie să știe că genul n-are prea mare importanță practică, e doar un fel de joc al minții, așa cum unul ca Orwell își imagina cândva o lume condusă de porci (același tip inventa, cu altă ocazie, un fel de lume în care trecutul ar putea deveni doar o ficțiune convenabilă pentru a justifica prezentul!). Sau așa cum un tip ca Huxley vedea o societate a celor deveniți simple automate, care-și schimbă dispoziția doar folosind diverse tipuri de droguri, care se angajează în activități sexuale rituale pentru a compensa lipsa gândurilor sau natura superficială și impersonală a legăturilor lor emoționale. Utopii, deci.
Rămânem în zona speculative-fiction, fie ea utopică, apocaliptică și, cu voia dvs, post-apocaliptică… dar, pentru că orice utopie are nevoie de context, voi spune că ori de câte ori urcam în troleibuz în copilărie, îmi imaginam că într-o bună zi, cam prin anul 2000, în cărțile de istorie va sta scris; “în secolul 20, oamenii se urcau în niște cutii prevăzute cu trei sau patru uși, fixate pe niște cabluri electrice, și așteptau o vreme, în timp ce cutia lor străbătea orașe. Oamenii se grupau în cete de indivizi care mergeau cam în aceeași direcție și așteptau, înghesuindu-se în cutie, până când aceasta ajungea cât mai aproape de locul în care fiecare dintre ei avea în gând să meargă”.
Într-o bună zi, pe când cutia mea se târâia contemporan prin Cotroceni, hărtănindu-și antenele țepene de niște fire înghețate, am scris în gând o filă nouă din cartea mea de istorie avangardistă: “în secolul XXI, între femei și bărbați deja existau probleme serioase de înțelegere. Femeile” – va zice cartea, – “se ocupau preponderent cu știintele sufletului, în parte din obișnuință, pentru că exersaseră vreme de mii de ani să ghicească variante de răspuns pentru întrebarea “de ce?”, dar mai ales pentru că își asumaseră aproape exclusiv obligația de a media impasul de comunicare dintre genuri. În această ordine de idei, femeile ori gândeau strategii de manipulare, sfătuindu-se una pe cealaltă cum să devină mai frumoase, ori abordau problema psihologic, în dezbateri epuizante pe marginea rețetelor care le-ar fi permis să se înțeleagă cu bărbații. Uneori psihologia era atât de apropiată de mistic, încât cu greu s-ar fi putut spune care-i una și care-i alta. Între timp, bărbații o ardeau aiurea, singuri“.
Acestea toate, ar putea crede ochiul neavizat, erau eforturi din dragoste (voi rezuma în felul asta un întreg angrenaj socio-cultural care tocmai n-are vreo importanță). Numai că nimeni nu reușise să înțeleagă prea bine dacă dragostea era o chestie bună sau rea, iar această definiție devenise, la rândul ei, unul dintre obiectele de cercetare al femeilor. Autoritățile vremii chiar trecuseră de câțiva ani dragostea în nomenclatorul bolilor psihice, iar oamenii se raportau la asta într-un fel sau altul, în funcție de cum îi prindea tărășenia. Pe vremea aceea, uniunile din dragoste aveau o carieră scurtă, de numai o sută de ani – așa cum atrăgea atenția unul dintre gânditorii vremii, Pascal Bruckner. Parcă vezi că taman foarte adulata teorie a iubirii producea tot acest haos, Cam toți mizau pe întâlniri, de unde și incredibila foială. Deși dreptate părea să fi avut un tip pe nume Exupery: “e doar o iluzie ideea că o întâlnești. Dragostea se învață“. Se adunaseră, deci, mai bine de o sută de ani de îndoieli și reproșuri din dragoste. Logic ar fi fost să urmeze vendeta!
Ce, pare deplasat? “Considerând psihologia un drum cam greu și magia – unul greu de verificat, majoritatea femeilor aveau și un plan B, se adunau în niște cămăruțe în care se ajutau una pe cealaltă să devină cât mai ornamentale, foloseau, printre altele, și un fel de prelungitoare de corp atașate de pantofi…”. “Nu, nu erau un fel de deghizare” – le-ar spune profesoara copiilor rămași cu gura căscată. “Rămâneau, cumva, tot ele”. Când să mă minunez că revistele de bărbați nu sunt doldora de sfaturi gen “cum îți dai seama dacă este femeia vieții tale”, “cum îți salvezi iubirea când pare că ea are pe altul” sau “slăbește 15 kile și va fi a ta pentru totdeauna”, am văzut pe net un articol răzleț cu titlul “Ce vor bărbații”… iubire adevărată, inteligență spontană, fantezie debordantă… bla bla, autor: o femeie.
În timp ce bărbații au rezolvat ecuația “ce vor femeile” printr-o serie infinită de bancuri, femeile par să ia lucrurile al naibii de serios. Am întâlnit în ultima vreme femei care alocă ceva timp întrebându-se de ce eșuează în relațiile cu bărbații. Ar fi cam logic – m-am gândit – să existe un număr egal și simetric opus de bărbați care să se adune prin cârciumi și să se întrebe același lucru, anume de ce eșuează în relatiile cu femeile. Doar că asta nu se întâmplă și atunci, tot logic, simt că femeile greșesc în abordare. O mică cercetare nu face altceva decât să confirme regula: “Mi se pare greșită din start întrebarea “de ce eșuez în relație”, spune prietena mea, Mirela. “Am trimis-o, ieri, pe o amică la psiholog, după ce mi-a făcut capul pătrat în ultimele două luni, zilnic, la telefon: căsătorită de 16 ani, între timp s-a îndrăgostit omu’. Anul trecut, dacă o auzeai, aveai senzația că e cea mai dură dintre dure, că taie și spânzură. Acum, când vorbește, te uiți la ea pătrat și nu înțelegi ce vrea. Cu ăla sau fără ăla, unele se gândesc prea mult la asta. O greșeală generală este că noi, fetele, încercăm prea mult să înțelegem ce gândesc sau vor ei, băieții. E greșit din start”.
Ideea că femeile ar veni de pe Venus, iar bărbații cine știe de unde mi s-a părut multă vreme o gogoriță comercială doar vag consolatorie la vremuri de bilanț negativ. Mi-e și frică să mă întreb de ce nu mai sunt așa de sigură. De bună seamă, identitatea de gen, cu tot cu metehnele ei, se definitivează mai târziu. Pornind de la o asemenea disonanță, pot dezvolta, însă, imaginându-mi că psihologia, cu toate ramurile ei, ar putea deveni, cu timpul, o ocupație de damă. “Rahat, asta nu este psihologie”, mă oprește Mirela. “Bine, nouă, fetelor, ne și place vorbăraia. Dar mai dă-i în spanac și pe prostălăii aștia!”. Așadeci, cărțile de istorie vor scrie cândva: “în secolul XXI, între femei și bărbați deja existau probleme serioase de înțelegere. Femeile se ocupau preponderent cu științele sufletului, în timp ce bărbații, total copleșiti de atenția incredibilă care li se acorda, evitau deja să-și ia angajamente pe termen lung, fiind mai tentați să aibă cu ele relații temporare. În vremea aceea doar femeile considerau cu adevărat că asta ar fi o pierdere”.
Citiţi şi
Într-o parcare, dintr-o privire știi cine conduce mașina
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
