Bârfa a apărut pe lume pentru că oamenii aveau nevoie de alianțe și, practic, de comunicare. Acum 2000 de ani, bârfa funcționa contructiv. Adică acum 2000 de ani, oamenii se întâlneau, bârfeau vecinul pentru bunăstarea în care se lăfăie, după care găseau o metodă prin care să se lăfăie mai mișto decât el. După treaba asta, vecinul se întâlnea cu altcineva, bârfeau noul lăfăitor și, împreună, găseau o metodă să se lăfăie și mai intens. Pe vremea aia capra vecinului murea de ciudă. Și așa au apărut cetăți, orașe, ș.a.m.d. Alianțe foarte mici, foarte sigure și discrete, pașnice, prosperitate și stil. Oamenii evoluau, deci.
Apoi, ușor, ușor, lucrurile au luat-o razna. Câte un burzumete mai șmecher din alianțele astea mici și-a dat seama că el, ca individ, are mai multe de câștigat dacă joacă în două tabere. Și individul ăsta a înceut să spună ce știa cui nu trebuia. Moment în care s-a cam ales praful. Grupul s-a prins că există un trădător, dar, până să se prindă cine e, toți membrii s-au cam f***t la melodie. În sensul că a dispărut încrederea, a dispărut constructivitatea, a rămas vorba. Multă.
Și vorba asta multă a rezistat până în 2014. Și astăzi oamenii vorbesc foarte mult. Despre alți oameni. Inițial, am spune că treaba asta ține de plictiseală, de redundanța unor vieți de căcat, de curiozitatea fiecărui individ în parte. Toate astea cumulate înseamnă însă ceva mult mai grav. Frustrare și inferioritate. Pentru că pe mine, ca individ, m-ar durea la fofează că pe Mimi de la Financiar a părăsit-o bărbatul că îi puțea gura, dacă eu aș fi complet mulțumit de mine. Dar cum nu sunt, mizeria altora mă face să mă simt mai bine.
Gândiți-vă că singura bârfă, să-i zicem pozitivă, e cea provocată de invidie. La modul: “Uite-o pe aia ce geantă scumpă și mișto are!”, ”Aaaa, păi, da, că i-o suge nu știu cui!”. Nu mai contează că poate aia, săraca, are doar două calități în viață. Bun-gust la haine și accesorii și faptul că o suge exemplar! Nu contează că poate o avea și ea problemele ei. Nu contează nici că i-o suge unuia singur! Deloc. E o curvă și merită umilită ca atare. Cât mai la vedere.
Sunt convins că sunt unii care citesc şi zic: “Câtă dreptate!”. După care se duc la fumoar și bagă: “Frate, ai auzit de proasta aia de Mihaela că s-a căcat pe ea la muncă?”, “Păi, da, bre. Că ia pastilele alea de slăbit!”, “Normal că ia, că nici n-ar avea loc în Lichtenstein! De-aia a și las-o ăla cu doi copii și a plecat de acasă!”. Și aici nu contează că Mihaela e singură, amărâtă, cu doi copii, grasă și frustrată, și că, pe lângă toate astea, trebuie să mai și confrunte cu rușinea unui rahat plasat aiurea. Nu! Contează că s-a căcat pe ea la muncă, iar asta o pune într-o postură inferioară ceea ce pe noi ne face să ne simțim mult mai împliniți. Că noi nu ne-am căcat pe noi la muncă! Asta e marea noastră calitate. Suntem necăcați!
Io nu zic, frate, să nu mai bârfiți. Bârfiți, dar faceți-o cu decență, cu cap, cu cineva sigur. Luați-vă o ușă de biserică pentru că ușa nu va spune mai departe. Știu că nu vă convine, că ușa de biserică nu vine cu detalii picante. Dar e mai frumos așa. Mai elegant.
Oamenii, și în grupul ăsta mă includ și pe mine, nu se gândesc că bârfa poate face rău. Că o informație spusă cui nu trebuie poate umili și distruge reputația unui om. Viața unui om. Poate face un rău absolut inutil. Psihicul omului ăluia poate e prea fragil pentru bârfă! Peste tot în lume sunt zeci de cazuri de tineri care se sinucid pentru că niște colegi inconștienți, considerați buni prieteni, au împrăștiat informații legate de orientarea lor sexuală. Sau pe internet au apărut video-uri în care sunt surprinși în ipostaze mai mult sau mai puțin penibile. Iar asta a generat un val de bârfe, iar ei s-au simțit mult prea umiliți ca să mai poată continua. Cum v-ați simți dacă o colegă s-ar sinucide pentru că, să zicem, erați într-o seară în Centrul Vechi și ați auzit-o întâmplător vorbind la telefon cu amantul? După care ați împrăștia vorba la birou doar pentru că e foarte mișto să ai o informație la care nu are acces altcineva. V-ați gândit vreodată? Probabil nu.
Am scris textul ăsta pentru că, zilele astea, o persoană foarte apropiată mie e în pragul comei într-un spital pentru că a fost prea slabă în fața bârfelor colegilor de muncă. Colegi cărora li s-a părut mult mai firesc sa-și bată joc de ea decât să îi spună o vorbă de susținere. Persoana în cauză nu își mai recunoaște familia, nu mai prea reacționează la stimuli externi și va supraviețui doar pentru că momentan e conectată la vreo șapte aparate. Cel mai probabil, colegii de muncă se întreabă ce o fi pățit! Ce o fi determinat-o să facă pasul ăsta!
Numai bine.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
