De la o vreme am îmbătrânit. Am crezut până ieri.
O zi frumoasă, la poveşti cu prieteni dragi, soiul ăla de linişte pe care îl ai când ceva – loc sau oameni – îţi sunt familiari şi poţi fi tu, în pijama, cu gândurile tale.
Printre lumini calde, chicoteli şi pahare înalte de şampanie ameţind roz adânc seara abia iţită dintre ceţuri, zăresc ca din senin în capătul celălalt al mesei un bărbat brunet, zâmbind printre vorbe…
Îi urmăresc un timp gesturile, încercând să ignor că îi ascultam de fapt vocea şi mi-era deja cald de ea. Nu vreau, dar îmi agaţă ochii o mişcare cât de cuminte, şi prind arcul larg al umerilor care urcă cumva drept, fără loc de moliciuni, către linia tăiată stâncos a maxilarului. E un întreg de atitudine lipsită de orice efort, care respiră cumva forţă şi umbră la care să-ţi domoleşti o arşiţă. Chiar una pe vreme de iarnă. Cele mai cumplite arşiţe, dacă mă întrebaţi pe mine.
Rup focalizarea şi rămân o vreme cu ochii împăienjeniţi doar în contururi, în aerul mişcărilor, mai departe de detalii, mai aproape de primul simţământ. Revin şi urc ultimele creste de descoperit, trec de buzele ferm făgăduite unui surâs ascuns, de curba obrazului uşor aspru de timp trăit… Mă felicit scurt că nu mi-au plăcut niciodată bărbaţii cu pielea fin şi neted ferchezuită – moale şi fin e ceva ce nu se potriveşte ideii mele de Yang, fără vreun rid – înseamnă fără trecut şi viaţă adânc prinsă în carne, fără şarm sau adâncimi.
the look of love
Clipesc şi-i prind ochii. Scurt, goală de gânduri, în faţa lui.
Albastru, umbră de gri metalic, scântei amăgitoare de argint iute. Rămân o vreme cu ei, ne potrivim pe furiş lumina, mărimea pupilelor, bătaia genelor.
Am reuşit să-mi strecor toate iscodirile lacome fără să mă simtă venind. Vorbeşte cu prietena mea fără să ştie că l-am privit toată vremea. Râde, are privirea serioasă de spus glume la care să nu te prinzi din prima, apoi privirea cu care aşteaptă să-l ajungi din urmă, apoi cea cu care râde împreună cu tine, cu toţi dinţii şi inima.
Apoi privirea cu care mă caută pe mine.
Îi întorc zâmbetul şi mă privesc dinăuntrul vrăjii. Dacă acum l-aş vedea prima oară, l-aş vrea din nou. Al meu.
N-aş vrea să schimb nimic.
Nu mi-ar păsa nici cât un fir de nisip de nimic în afara felului în care mă face să mă simt. Felul în care este, sunt, suntem, atunci când încă ne suntem străini. Felul necunoscut încă în care te atrage ca o flacără miezul unui om pe care l-ai văzut de doar câteva clipe şi despre care tot ce ştii e că umple cumva conturul inimii tale dezbrăcate de minte.
N-aş irosi nici o bătaie de inimă încercând să aflu dacă e serios, ordonat, de încredere, face firmituri, îşi strânge ciorapii, îmi aduce micul dejun sau o să-l placă mama şi prietena mea din copilărie!
N-aş vrea să-l schimb cu nimic. Şi eu şi el am fi şi ne-am fi perfecţi pentru că tot ce avem e pură emoţie, vie cu fiecare respiraţie, tremurând la fiecare atingere, de descoperire, de redescoperire a iubirii pentru care ai avut noroc să te naşti. Poate nu e ultima, poate nici prima, dar astea nu-s grijile inimii tale, ci ale minţii. A minţii pe care ai s-o laşi cândva, inevitabil, să sape înfocat în rădăcinile voastre dupa trei zile, o lună, un an… atunci când te hotărăşti că trebuie să faceţi următorul pas, unul şi încă unul, de fapt tot mai departe de locul perfect în care v-aţi întâlnit.
Iubirea n-are nimic de-a face cu ataşamentul. Ataşamentul usucă, îmbătrâneşte, ridică ziduri de apărat posesiuni, te împinge să ceri, să modelezi, cu cele mai bune intenţii desigur, să schimbi, să vrei „să fie bine” aşa cum ştii tu sigur că trebuie să fie.
Femeie! Făt Frumos rămâne erou doar dacă nu-l târăşti tandru jos de pe cal să înveţe să spele responsabil vasele când ajungi târziu acasă de la muncă. Nu, nici vorbă să spun că alternativa ar fi să-l ţii fericit în puf şi răsfăţ departe de tot ce-ţi macină neuronul ostenit zi de zi…
Zic doar să urci în şaua de argint, lângă el! Călare. Pe toate valurile, mai abitir când e furtună. Să nu-l înveţi, să nu te înveţe, să nu-l aştepţi, să nu te aştepte.
Să regăseşti undeva armura strălucitoare cu care te-a cucerit întâia oară. Închide ochii câteva clipe – nu e important să ştii dacă îl mai cuprinde sau ai avut dreptate când l-ai bătut la cap să aibă grijă la colesterol, scutură pletele de zână şi lasă la uşa basmului toate întrebările la care crezi că evită să-ţi răspundă. Pierde în urmă codrii de aramă, speranţa că îi vei putea transforma pe cei de argint în aur şi apoi întreaga lume care v-a educat de mici să fiţi mulţumiţi cu orice chip în loc de a căuta cu nesaţ fiecare culme de fericire. Zmeul a plecat şi el de mult, n-are nimic de jinduit la porţile iubirii tale câtă vreme vă purtaţi doar vieţile de oameni aşezaţi la casa voastră.
Lăsaţi cuminţeniile jos, iubiţi-vă iresponsabil, surzi la toate fricile, îndoielile şi risipa, muţi de toate cuvintele care nu şi-au avut niciodată rostul între jumătăţile voastre de inimă, orbi de toată lumea care vă rămâne mică !
Şi dacă nu se iscă furtună de foc şi pară şi nu răsar pământului toţi balaurii care să vă încerce dragostea şi să vă împungă înţelept să luptaţi pentru ea, înseamnă că n-o mai ştiţi găsi nici voi şi vremea e să vă treziţi.
Nu-i negură, aşa a fost să fie… e doar dinaintea luminii care va veni. Cu altă poveste.
Dar dacă e şi o găsiţi, uitaţi tot ce-a fost şi mai ales ce va fi să fie, lăsaţi-vă liberi unul altuia !
Venim şi plecăm când ni se termină iubirea.
Dar atâta vreme cât ne-o trăim trebuie să fim vii. Iresponsabil de Vii.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Femeile mature vs femeile imature
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
