Nu citiți aceste rânduri dacă sunteți de părere că dragostea nefericită e înălțătoare. Vă pierdeți vremea și energia, iar pentru minciunile pe care vi le spuneți singuri, aveți nevoie de eternitate și concentrare maximă. Rezistați la suferință, bravo vouă, vă admir anduranța. Știu că, din iad, te întorci mai înțelept sau desfigurat (iar desfigurații nu citesc, deci nu e cazul vostru). Aveți, așadar și deocamdată, suportabilitate de cursă lungă la mizeria sufletească. Înainte să abandonați lectura, nota bene: iubești așa cum ești. Drum bun și nu vă faceți probleme mai mari decât aveți deja! Toți o scoatem la capăt, cu două condiții: unu, să nu ne înecăm durerile în alcool, că ele învață să înoate, și, doi, să evităm lecturile religioase. E caraghios! Când ești nefericit, în dragoste și în general, caraghiosul se resimte cu o atrocitate jupuitoare… Caraghiosul sinelui e ultima redută pe care se cațără nefericirea. Dacă ați pierdut-o, v-ați fript, or să vă refuze până și infirmierele de la spitalul de arși. Pa, vă pup!
Acum, că am rămas între noi, ăștia de ne iubim pe noi înșine (ni se mai zice “individualiști”), să spunem lucrurilor pe nume, ca americanii: “been there, done that!”. Pe românește, „Tot pățitu-i priceput”. Am plecat la drum cu cele mai bune intenții (fantezii), am suferit fiecare, după chipul și asemănarea noastră, și am terminat prin a decide, în ultima clipă, în clipa aceea decisivă, de neuitat: „Până aici!”. Restul e beletristică în concentrație pură. O poveste, că viața toată-i poveste și amintire. Și cum nouă ne plac poveștile, știm câte ceva despre eroi și antieroi, umplutură narativă, apogeu, speranță și sfârșit. Am învățat să acceptăm, în viețile noastre, cuvântul „Sfârșit”. Îi cunoaștem prețul dureros, dar și recompensa din viitor. Așa că am hotârât să nu ne batem joc chiar de povestea vieții noastre.
Puncte, puncte, și de la capăt. De data asta, cu noi înșine. Cine suntem? Ceea ce ne face plăcere este totuna cu ceea ce avem nevoie? Suntem periculoși, pe cuvânt vă zic! Prețuim adevărurile despre noi și asta schimbă cu totul Jocul. În sfârșit, putem fi selectivi. Ne-am recâștigat onestitatea față de noi înșine, sinceritatea instinctiv-pragmatică a copilăriei, când decideam atât de natural și în timp util, fără prea multe scuze, cu cine facem sau nu echipă ca să câștigăm, pe culmile fericirii, sau ca să pierdem, în resemnare glorioasă. Acele jocuri, parcă pe viață și pe moarte, au rămas la fel. Cine intră în Joc fără dorința secretă de a câștiga? Ei, abia acum, cu inima ridicată la cap, ne putem permite un pahar cu vin și o lectură serioasă.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
