Păi, nu i-l da. Leagă-l bine, cu două lanţuri de bicicletă, unul la gât, altul la glezne. Să nu care cumva să poată fugi. Cu tine vorbesc, mama lui, dar şi cu tine, tatăl lui. Dar fiindcă sunt mamă, din locul mamei voi vorbi. Dar şi ca să nu fie obositor de citit.
Îl hrăneşti, îl îmbraci, îl încalţi, îl educi, îl duci la doctor când e bolnav, îi ştergi lacrimile, îl legeni, îl cerţi. Îl creşti, adică. Zilnic şi noptic. Asta e normă de 24 de ore, ştii tu bine. Faci tot ce crezi că-i mai bine pentru el şi-o grămadă de prostii, că ăsta-i pachetul de părinte crescător.
Te sacrifici, nu-i aşa? Ei, bine, nu-i aşa. Ai ales să faci toate astea, nu te martiriza la mine, că nu ţine. Ştiu că e greu deseori, ştiu că-ţi vine de şapte ori pe zi şi de trei pe noapte să te dai cu capul de grindă, însă tot tu îi trăieşti copilului zâmbetele şi luminile, ba încă de mai multe ori.
Şi vine celălalt părinte şi vrea şi el, din când în când, să fie aproape de copilul lui. Al lui, nu mai face crize de Alzheimer numai când îţi convine. Şi te-nfurii. Nu-l laşi. Crezi că ai dreptul fiindcă duci greul. Însă duci şi bucuria, nu uita. Nu, n-ai niciun drept, dar poţi distruge cât n-ai crede. Iar valuri de tsunami faci fiindcă nu ai o viaţă a ta. De-aia îl caracatiţezi pe copil. Am simţit pumnul tău drept în faţă, n-aibi grijă.
Te gândeşti „De unde ştie muierea asta prin ce trec eu?!“. Ştiu. Am fost acolo. Venea tatăl copilului, în plin divorţ şi după, şi-l lua vineri-seara. De cum ieşeau pe uşă, mă aşezam să zac, cu draperiile trase. Mă ridicam numai după apă, cafea şi ţigări. De pereţi mă agăţam, că-mi tremurau şi minţile, şi membrele. Mă goleam de sânge. Mă durea ceva fără nume. Numai duminică-seara, când venea fata acasă, mă sculam din moartea asta prăfoasă şi grea de spaimă.
Îţi scriu azi, pe inima goală şi moale, fiindcă ştiu cum te doare şi cum te sapă. Am dus sfâşierea asta. În genunchi şi târâş am dus-o, dar vreau să mai ştii că niciodată n-am spus „NU!“. Şi nici n-am încercat să mă fofilez cumva şi să nu-i dau copilul. Şi să mai ştii c-am şi greşit, scăpând de vreo trei ori în ochii fetei ceva nemulţumire. Ştii ce-a făcut? Şi-a pus mâinile la urechi de fiecare dată şi-a zis „Nu pot, mamă.“ Am înţeles că sunt o nemernică. Am înghiţit cuiele propriei imbecilităţi şi-am învăţat să tac. Apoi, să nu mai judec.
Nu, nu eşti Dumnezeul copilului tău. Ţi s-a dat imensul privilegiu să-l faci şi să-l creşti. Să-l pregăteşti să-şi trăiască liber şi puternic viaţa. Să-l înveţi să iubească şi să se iubească. Să aibă încredere-n el, ca să se poată bucura şi ca să poată bucura. Nu-l amputa cu neîmplinirile tale. E destul că nu trăieşte cu amândoi părinţii lui. Nu lovi şi peste asta.
Dacă te porţi ca o proprietăreasă de magherniţă, aşa va face şi el. O să vrea să lege oameni cu lanţuri, ca să-i aibă. O să-nveţe că numai controlul îi ţine pe oameni lângă el. Îl pregăteşti să fie de nedorit, de nesuportat, singur. Ne-fe-ri-cit. Îi dai cucută cu linguriţa de argint. Şi-i mai bagi şi propriul sacrificiu pe gât. Ca să se simtă mic, neajutorat şi mereu vinovat.
Poate e mic acum şi nedezlipit de tine. Te bucură dependenţa lui, că nu mai faci diferenţa dintre ea şi dragoste. Dar o să vină vremea când te va călca-n picioare şi-apoi se va dezlega fără vreun prealabil de tine, cea care-l oprimă şi care-i decide respiraţia.
Ştii şi tu, ca şi mine, că, atunci când află că sunt înfiaţi, copiii îşi caută genitorii. Toţi fac asta. Oricum, toţi vor asta. Cum ţi-ai putea imagina că stă-n puterea ta să-l desparţi de părintele lui, de sângele lui, de inima lui? Sau crezi că inima e porţionată-n cvartale? Nu te cred că nu cunoşti întregul. Dac-ar fi aşa, bucuria am trăi-o cu un sfert, durerea cu altul şi tot aşa. Dar e altfel. E amestec, e întreg.
Azi, te rog să mă urăşi şi să mă-njuri. Dar te mai rog, aşa, proastă şi intruzivă cum mă simţi acum, să-ţi pui inima peste inima omului mic pe care-l creşti cu-atâta dragoste şi să-i asculţi cântecul de aur curgând al libertăţii. Dă-i voie să primească, să dăruiască, să fie. Dă-ţi voie să fii.
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
