Frica. Ce cuvânt urât. Frica ţine oamenii în loc. Frica ţine oamenii departe de fericire. Frica limitează. Frica opreşte. Pune piedici. Frica ne paralizează pe dinăutru.
Am prieteni cărora le e frică să zboare cu avionul şi, din cauza asta, nu văd locuri minunate. Le spun mereu să zboare, că poate au noroc şi nu mor la primul zbor. Şi, dacă mor la al doilea, adică atunci când se întorc acasă, măcar au văzut Parisul, Roma, p**a mea, un oraş, un loc mişto. Am prietene care sunt grase şi le e frică să nu rămână singure. Dar bagă în ele ca vacile în continuare. Păi, cum să se uite un bărbat la tine dacă tu arăţi ca muntele Athos? Bărbaţii vor să f**ă, nu să se călugărească lângă tine. Iar mie îmi e frică de sărăcie, dar nu fac nimic ca să am bani. Mie şi multor altora cărora ne e frică de eşec. Noi, ăştia, ne merităm soarta! Frica nu există pe stradă, adică nu te plimbi pe bulevard şi zici: „Aaa, ia uite o frică mică! Hai, s-o iau!”. Nu! Frica trăieşte în noi. Noi o hrănim. O hrănim atât de simplu că se dezvoltă şi creşte uluitor de repede. O hrănim cu prostia noastră pentru că suntem suficient de retardaţi cât să nu înţelegem că frica poate fi înlocuită cu fapte. Durează fix o secundă. Secunda în care începi să faci ceva ca să alungi frica. Nu e un proces. Să mă lase toţi psihologii cu c***turile astea. E o secundă!
Eşti grasă şi singură? Slăbeşte, în p**a mea! Tot ce trebuie să faci e să nu mai mănânci porcării! Atât! Dar tu nu te poţi abţine să mănânci porcării pentru că eşti tristă din cauză că eşti grasă şi doar dulciurile şi aripioarele de la KFC te fac să te simţi mai bine! Eşti grasă ca o balenă, dar te învârţi în cerc ca peştişorul auriu! Ai un job de c***t care te face să te simţi mizerabil? Caută altul! Că pe tine sigur nu te va căuta nimeni! Atât trebuie să faci! Să cauţi altul! Vrei să fii actor, dar ţi-e teamă de respingere? Du-te la un curs, la un teatru de amatori! Dacă nu eşti bun, măcar vei putea să te apuci de altceva! E simplu! N-ai timp? Înseamnă că n-ai suficientă pasiune! Sau că eşti un rahat leneş care preferă să frece p**a în loc să facă ceva pentru el! Tu nu meriţi să fii actor pentru că singura emoţie pe care o transmiţi e repulsia! Faţă de tine! Ţi-e frică să zbori? Urcă-te, în p**a mea, într-un avion. Şi pentru tine, şi pentru ceilalţi pasageri există doar două variante: ori vă prăbuşiţi, ori ajungeţi la destinaţie! Cu şanse infinit mai mari de a ajunge la destinaţie. De ce trebuie să îţi fie ţie mai frică să zbori decât lor? Ai căzut vreodată din cer şi te-a durut? Nu cred! Cu siguranţă nu eşti nici mai preţios, nici mai special! Ţi-e frică de sărăcie? Munceşte ca să ai bani! Sau vino cu o idee genială! (Din păcate, singurele idei de a face bani care mi-au venit până acum au fost să inventez un spray de dat cu el în frigider când se împute mâncarea sau Nutella sănătoasă cu zero calorii sau ţigările care nu sunt nocive.) Cred însă că nici Dumnezeu nu e suficient de şmecher ca să le inventeze pe ultimele două!
Şi totuşi, de ce apar aceste frici? Pentru că nu suntem responsabili. Facem prea mult din lucrurile care ne fac rău şi prea puţin din cele care ne fac bine. Da, frate! Frica ne ţine pe loc şi, să-mi bag p**a, chiar ne poate băga în groapă! Cimitirele sunt pline de oameni cărora le-a fost frică de ceva. Ba nu! Frica face din tot pământul ăsta un cimitir în care noi ne îngropăm singuri când, de fapt, ar trebui să îngropăm frica. Călcăm pe miliarde cadavre care, la un moment dat, s-au c***t pe ele de frică. Că au murit în luptă sau la ei în pat, cei mai mulţi dintre oameni au murit c****ndu-se pe ei de frică. De ce? E simplu! Pentru că naşterea şi moartea sunt cele mai mari schimbări din viaţa unui om, iar schimbările ne sperie ca dracu’! Ne e frică de ele. De ce credeţi că plângem când ne naştem? Pentru că ne e frică de ne c***m pe noi. Ieşim de la căldurică şi calm la haos. E normal să ne speriem până să ne prindem cum stă treaba afară. Doar ăia curajoşi nu plâng. Şi fix ăia primesc note mai mici de la medici.
Frica e peste tot. E în ochii celor mai mulţi dintre cunoscuţii mei. E în ochii cerşetorilor care se tem că nu vor avea ce mânca şi în ochii celor bogaţi care se tem că vor pierde ce au. E în ochii oamenilor frumoşi care se tem că le va pieri frumuseţea şi în ochii oamenilor urâţi care se tem că oamenii frumoşi nu se vor uita niciodată la ei. E în ochii oamenilor laşi care ştiu că nu luptă şi în ochii oamenilor curajoşi care ştiu că, chiar dacă luptă cu toată forţa, există şansa să piardă. E peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi, vina ne face să ne simţim mărunţi şi nepuncioşi. Neputinţa ne face să ne simţim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio şansă. Frica îşi face loc în cele mai mărunte unghere ale minţii. Iar noi o creştem ca pe cel mai de preţ animal de companie. Şi putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate faţă de noi înşine.
Fragmentul face parte din Cimitirul, romanul meu de debut, care poate fi cumpărat de aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
