Căutasem 5 ouă cu disperare. Timp de o săptămână!
Asta era cu un an înainte de Revoluţie.
Riscam să rămân cu fata nebotezată pentru că toţi se teameau de organizarea mesei festive.
Cu ce s-o pregăteşti?! Nu era nimic!
Îmi amintesc fericirea mamei când, în prag de iarnă, mi-a spus cu voce tremurată: „Dacă ai ştii ce am văzut azi pe stradă!! Nişte coji de portocală!“
Era semn bun. Existau!
Îmi mai amintesc că într-o zi, după o îmbrânceală generală într-un magazin, după ce petrecusem vreo două ore întrebându-mă dacă o să apuc şi eu ceva… mă întorceam acasă victorioasă.
În traistă aveam o jumătate de baton de salam, nişte cârnaţi şi nişte oase afumate care se iţeau nepăsătoare.
M-a ajuns din urmă un domn tânăr. M-a întrebat cu emoţie, de parcă ar fi văzut o operă de artă:
– Doamnă, unde aţi găsit costiţa aceasta frumoasă?!
Nu era costiţă, erau doar nişte oase pentru ciorbă. Curăţate bine de carne în prealabil. Numai gustul era de ele!
Încă mi-amintesc senzaţia de vierme pe care am avut-o!
Eu aveam! El, nu!
Eram obişnuiţi aşa, să suportăm, să răbdăm de frig, de foame, să citim la lumânare, să ne batem pe un pumn de măsline.
Demnitate?! Curaj?! Libertatea de a spune lucrurilor pe nume?!
Nu mai conta nimic… era o permanentă luptă pentru o bucată de pâine.
Apoi a fost Revoluţia!
O mare senzaţie de aer curat!
Am conştientizat totul: toate umilinţele sociale pe care le suportasem fără să crâcnesc.
E mai bine acum?! Nu ştiu! Depinde din ce punct de vedere privim!
Dar ştiu că viaţa nu ne mai e scrisă dinainte de cei care aruncă uneori cu oase.
Afumate, ce-i drept!
Citiţi şi
Iubiri de sâmbătă până-ntr-o duminică viitoare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
