Păşesc precaut pe dalele cenuşii, pietrele cubice sunt lustruite de paşi, miile de granule nisipoase căzute dintr-o clepsidra virtuală au şlefuit granitul de asperităţi, lucesc mortificate în ape moarate, în razele sidefii filtrate zgîrcit prin nori.
Piaţa e goală, faţadele sobre, politicoase cu privirile mele, strîng lumina zgîrcită, se apleacă umbrite spre circumferinţa tăcută,în timp ce mă joc cu arhitectura amintirilor clişeice, intru prin porţile grele de stejar afumat, cu ornamente cap-de-meduză,cap-de-leu, inorog călărit de-o sirenă, aspidă muşcîndu-şi coada, arunc moneda, pajura pierde, cade din zborul planat, se-mprăştie în confetti de cositor şi capse colorate rămase după petrecerea de comemorare a lui decembrie.
Atlanţii din stuc adună praful iscat de mături în bărbile cîrlionţate, pozează încordîndu-şi perpetuu bicepşii din gips patinat, pectoralii asudă o pîclă grunjoasă, un porumbel alb-vineţiu se-agaţă de frunza de viţă ce acoperă pubisul celui de-al doilea atlant din stînga, cel cu rictusul ciopîrţit de un trasor, îl privesc prin obiectiv, zoomul bîzîie ca un bondar lipicios cu aripile încleiate în mierea amintirilor, seamănă cu un iliescu fără ochelari, cu ochii mijiţi a rîs, brusc întinerit, cu şalele agere de satir politic şi pîndeşte măturătoarele care păşesc pe alee, fluturîndu-şi sînii pe sub jachetele din muşama colorată, petele vii zvîcnesc într-un vîrtej de verde crud, oranj violent, mov cu striaţii de albastru electric,îşi trag fermoarele în jos, respiră din sfîrcurile bogate, cu lunule ca mura, desenate de buze şi dinţi, vîntul cu aromă de scorţişoară le mîngîie feţele şi zîmbesc, nu gigantului de sub cornişă, ci obiectivului care le răsfaţă buclele întunecate, pieptănate cu degete pictural de murdare.
O aştept pe Miriam, care întîrzie ca orice femeie fatală şi pentru că am timp, mă hotărăsc, mai intru odată cu gîndul, cu ochii, cu paşii seci ai imaginaţiei morbide în clădirea care răsuflă indecentă, prin toţi porii clipele acelea stivuite, aranjate printre rafturile memoriei pe care am agonizat de sute de ori.În holuri mă întîmpină efluviile mucegaiului secular, miroase a a temniţă umedă, aud molozul care se scurge din planşeele înalte, privirile unei pensionare suspicioase se strecoară printre barele de fier forjat ale balustradei, lifturile au înţepenit plictisite dincolo de formalismul utilităţii, treptele din marmură crem cu striaţiide gri-antracit sunt roase în mijloc, se curbează concave, scîlciate sub paşi,alţi paşi aceleaşi încăperi şi totuşi aici, în spaţiul îngustat, întunecos, printre fîşiile de tapet ofilit au început primele strigăte, vocalizele ţipetelor, gemetele celora tinşi de gloanţe, rafalele le-au precedat, spărgîndu-se în cioburi ca ocheţii ferestrelor oarbe sub greutatea inimaginabilului gest, laşii plecaseră şi sub drapele patrulaterul de umbră e găurit de raze concentrice, blonde, seducătoare, revoltător de ireale.
Mă întorc în piaţă, trei porumbei maculaţi cu alb îşi dispută o hîrtie unsuroasă, un băiat blond tuns perie, purtînd doar un tricou negru cu fulgere argintii, aleargă vînturînd un ziar, o pisică gri care traversează aleea se opreşte cu lăbuţă graţios ridicată în gol, un ponei din fontă cabrat aştepînd birje de fum, printr-un traveling chinuit o văd pe Miriam cum grăbeşte pasul, cum se prelinge pe lîngă ziduri, zîmbeşte unui prunc zgîlţîit în cărucior, pune întrebări trecătorilor, încurcă traseul cu piruete bezmetice printre bişniţarii care vînd ţigări, se opreşte să cumpere o chiflă pe care apoi o dăruieşte cerşetorului proptit lîngă colţ, care loveşte stîngaci, cu globii obturaţi de albeaţă, claviatura unui acordeon, copilul ce-l trage de poalele jachetei cenuşii are ochii trişti de parcă ar privi primele poze ale împuşcaţilor de la morgă, e acelaşi chip surprins în sutele de fotografii, cu privirea estompată de foame, coroane funerare, discursuri aruncate jilave peste capetele anonime, are palmele asudate de ură şi i-l întinde ei, o galeşă turistă printre umbre, un glonţ scos cu briceagul din zid, unul din sutele cuiburi de viespi minusculi ai urii ce-mpînzesc oraşul. Miriam îi apucă mîna mică şi rece, i-ar dărui o floare, un sărut de mamă disperată pe pleoapele fumurii, cu gene arcuite de androgin, dar se jenează şi-i aşează palmă toate bacnotele pe care le-a găsit în poşetă, printre tuburile de ruj, mascara, şerveţele mototolite şi chanson d’air aproape goale.
Mă clatin pe tălpi, trec cu un mers chinuit încă odată peste dalele amintirii înflorite cu maci lichizi, mă doare calcaneul, astragalul îmi muşcă din nervi cu piroane de durere, transpir şi mă întorc cu faţa spre curva verde, cu turle poleite, capiştea trădării, însă clopotele spală aerul mincinos cu dangăte grave, coclite de bronz, carilloanele hohotesc argintii şi chiar în momentul în care scoarţa rănii crapă şi sîngeră iar, a suta oară, Miriam apare de niciunde, un corp zvelt printre tufele uscate ale rondoului, aureola părului întunecat pîlpîie, ca un astru negru perforînd nopţile mele albe , paşii ei sunt languroşi ca-ntr-o sclifosită lambada, îmi face un semn copilăros cu mîna, iar eu o sărut prin pudra aurie risipită între noi.
Cînd, în cele din urmă, îi filtrez silueta printre frînturi de umbră mă hotărăsc. Nu mai vreau să facem niciun reportaj, vreau doar să-i muşc buzele, s-o strîng lîngă mine, să-i şoptesc că morţii nu vor să tacă, că pietrele caldarîmului stropit cu sînge au memorie, că niciodată culorile şi parfumul florilor de la comemorare nu au fost mai fade. Mă întreb pervers ce gînduri caline se rotesc, peşti roşii în acvariul minţii ei, dincolo de fruntea bronzată de un soare cvasimeridional, în ce limbă se mîngîie seara cînd e singură în aşternut, cît de des îşi aminteşte de iubiţii ei, în ce note feline geme umedă-n aşternututi dar gustul uleios al dezamăgirii îmi leşuieşte gura, sunt doar un truver anacronic, şchiop şi insomniac, poate tocmai de-aceea o iubesc pe loc, acolo în scuarul pustiit de voci, printre zidurile spălate de soarele ce apare brusc, deodată cu paşii ei elastici, săltaţi, zîmbitori, fiindcă ştiu că timpul nu are răbdare, o trage înapoi în oraşele ei curate, mirosind a turtă dulce şi a parfum igienic, calp, de conifere, iar eu rămîn tot aici, într-un decembrie strivit de amintiri, cu făcliile stinse, cu pozele care încep să se decoloreze, cu astragalul sfărîmat de indiferenţa rece a cartuşelor .
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.