Salut. Mă numesc Adrian și n-am c***e. Din păcate, cred că semeni cu mine. Pentru că nouă, românilor, în general, ne lipsesc ouăle. O să înțelegeți imediat de ce am început așa.
Mă tot uit în ultimele zile pe Facebook și remarc o chestie. O mai remarcasem de câteva ori, dar o uitasem. Pe lângă faptul că suntem un popor de leneși, bârfitori și superinteresați de ce fac și cred cei din jurul nostru (sau capra lor) , noi suntem nația care suferă cel mai rău din cauza climei. Pe nicăieri pe unde am fost n-am auzit oameni care să se plângă de vreme mai rău decât românii. Pentru că pe noi, pe lângă faptul că ne chinuie soarta, ne chinuie și clima. Cum se fac 30 de grade murim de cald și ne plângem încontinuu de asta, cum se fac 0 grade murim de frig și ne plângem incontinuu de asta. Poporul român e ok doar în mai și septembrie. Dacă nu plouă.
Dar nu temperatura e problema noastră. Jur! Problema noastră e că suntem proști, să mor io. Pentru că, de fapt, ar trebui să ne plângem de gerul din sufletul nostru. Pentru că disconfortul cel mai mare vine din interior. Noi vorbim de frigul de afară, ca să nu vorbim de ăla din noi. Ne răcim pe dinăutru din diverse cauze. De la dragoste neîmpărtășită până la sărăcie. Dar nu ne plângem în gura mare de treaba asta pentru că frigul din noi e doar al nostru și nu trebuie să vorbim cu nimeni despre el. Asta ne-ar face să părem slabi. Și nu e bine. Noi, efectiv, suferim doar fizic. Niciodată spiritual. N-avem bani, ne e cald, nu merge mașină, e trafic, ne dor splina, ficatul, capul, stomacul, ochii, picioarele, mâinile, mijlocul, ceafa, urechile. Dar nu ne doare sufletul! Aiurea. Ne doare de ne c***m pe noi.
Mi-ar plăcea ca într-o zi, de exemplu, să mă duc să-mi fac analizele și în loc să-i zic ăleia de la recepție: Mamă, ce cald e afară!, să-i spun: Fă, sunt un prost penal, sufăr ca un câine după unul care nu dă doi bani pe mine! Păi, s-ar uita aia crucită la mine și mi-ar zice: Aveți programare? Pentru că noi, românii, suntem praf pe empatie. Praf. Dar ne eschivăm mișto: A murit mama! Dumnezeu s-o ierte! Nu spunem că ne pare rău. Nu! De acum e treaba lui Dumnezeu. Că mortul are muuult mai multă nevoie de Dumnezeu decât noi. Sincer, ne doare în c*r de alții, pe alții de noi, și ajungem să nu ne mai pese de lucrurile care ne încălzesc sufletul: Crăciun, prieteni, familie. Rahaturile care contează, de fapt.
Partea proastă e că noi suntem pe dinăuntru cum e mama moartă pe dinafară. Reci. Dar, în continuare, mult mai problematică și mai ușor de exprimat e suferința cauzată de cele minus 10 grade de afară. Păi, fraierilor care suntem, de hipotermie murim în 10 minute, cu răceala din suflet trăim și ani de zile. Aia nu ne omoară, ne paralizează! Ne e rușine cu frigul din noi și de aia nu vorbim despre el. Și, dacă am vorbi despre el, ar trece mai ușor! Dar ce, sunt io prost să arăt că sufăr? Nu! Frigul de afară e un anotimp, frigul din mine e o rușine!
Și, chiar dacă ajungem să conștientizăm și să analizăm treaba asta, n-avem aproape niciodată c***e să luăm decizia corectă. Decizia care ne-ar încălzi cât de cât pe dinăuntru. Noi, românii, funcționăm doar teoretic.
Să zicem, de exemplu, că io sunt un bărbat de 35 de ani care are o relație de 12 ani cu o femeie. N-o mai iubesc, n-o mai vreau, n-aș mai prea f***-o și nici nu-mi place să stau de vorbă cu ea. Și într-o zi stau singur acasă și beau o bere și mă lovește o epifanie năucitoare în moalele capului: O părăsesc, mânca-ți-aș! Ca să n-o mai mint și că să ne fie mai bine amândurora. Văd io unde mă duc. E 11 decembrie 2013 și o părăsesc! Și mai beau 5-6 beri până vine ea. Ca să-mi fac curaj, nu pentru că sunt alcoolic. Îmi fac textul în cap. O să-i spun că nu ne e bine, că o să înțeleagă la un moment dat că despărțirea asta e bună pentru amândoi, blabla-uri din astea din care să nu-și dea seama că n-o mai găsesc interesantă absolut deloc sau că mi se pare urâtă cu spume lately sau că, din punctul meu de vedere, e tot mai proastă pe zi ce trece (sunt subiectiv). Că, p**a mea, dacă tot o las, măcar să dea vina pe mine, nu pe ea. Măcar atâta bărbație să am! Aia e! Cum intră pe ușă, nici n-o las să se descalțe și-i dau papucii.
Și vine aia acasă de la muncă, înghețată bocnă, cu mucii țurțure, obosită de la corporație, înnămețită că și-a uitat umbrela acasă, cu părul fleașcă, iar eu mă uit la ea cum se mișcă atentă să nu lase urme pe toată gresia din hol, cocoșată, cu două plase de la Mega Image pline și alea de zăpadă, gâfâind că nu mergea liftul, chinuindu-se într-un picior să desfacă fermorul blocat al cizmei și, într-un final, mă decid să deschid gura și zic:
– Fă, e frig afară?
Citiţi şi
Cât de benefică este o ladă frigorifică pentru afacerea ta?
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.