“Cezar Petrescu era trist ca si literatura lui”, își aminteste Ovidiu Papadima. “N-am întâlnit niciodată un om mai trist decât Cezar Petrescu și poate că în cazul lui se adeverește cel mai bine un adevăr elementar – anume, că stările sufletești ale autorului se transmit în mod direct și în operă.”
“El a fost căsătorit cu o femeie frumoasă, care a murit la puțină vreme dupa căsătorie, iar cea de-a doua soție era de o urâțenie de neînchipuit. Scriitorul suferea – nu știu dacă din această pricină ori din altele și, odată, la o masă a gândiriștilor, l-am văzut retras într-un colț și plângând. N-am îndrăznit să-l întreb de ce plânge, dar mi-am dat seama încă o dată că este un om foarte trist și însingurat…”.
Suferințele personale tind să copleșească sufletul lipsit de speranță, când nu-și găsește alinare în cotidianul alert. O societate unde “pretutindeni slugile au devenit stăpâni, iar plăcerile lor au ramas brutale, de foste slugi, e dureros să te supraviețuiești…” (p. 209)
Prin fereastra cafenelei privea pe animata Cale a Victoriei, până în adâncul întinderii sale, cum se plimbau aievea, alături de oamenii în costume moderne, și aceia de dinaintea lor. Printr-o bizară îngemănare a timpurilor și a spațiilor, observa cu ușurință de unde venea “lustrul occidentalizării care a schimbat doar Podul Mogoșoaiei în Calea Victoriei”. Așa a văzut în urma unei cherhanale care se mișca anevoios, pe “calemgiul ce cânta serenade cherei Duduca”, redenumită astăzi “Dolly, Mary sau Nina”. Nu departe de locul unde va fi terasa Oteteleșanului, o metarhanea adunase “toată gura cască a mahalalei” căci “se îmbrăca un nou boier și în poarta curții domnești bași-bulucbașa striga numele și rangul boieriei. …Mai jos, era sala de bal a domniței Ralu, la Cișmeaua Roșie”, iar dincolo de Dâmbovița, “gloata se mulțumea cu Pristoleanca, Chindia și Zoralia”.
Bucureștiul a rămas neschimbat și doar costumația a fost aleasă pe potriva vremurilor și a oportunităților. În București, “nimic nu e nou… totul a mai fost. Numai fața oamenilor e mai vulgară și plăcerile lor mai lacome”. Acei care “dansează acum shimmy, tango, foxtrot și nu mai știu eu ce… sunt nepoții și strănepoții argaților care dănțuiau chindia și pristoleanca”. În acest amalgam de imagini și personaje amestecate, fără să aibă știință unele de altele, “ceva din sângele morților a trecut în arterele viilor. Oamenii trec, rasa rămâne. …Nume schimbate, porturi schimbate, dar viața prelungindu-se aceeași, fiindcă sângele a rămas același… Capitala? …Cetatea Bucurestilor? Ce fel de cetate?… O cetate rezistă inamicului, suportă asedii, își călește sufletul în suferință și abnegațiune. Ce suflet să aibă acest București și unde să-l aibă? Bătăliile se desfășurau aiurea, voievodul și curtea o tuleau în văgăunile munților, năvălitorii dădeau foc caselor părăsite, case și curți de bârne, de butuci, de lut. …Această așa zis capitală, aceasta așa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit și trăiește într-un veșnic azi, fără un ieri, fără un mâine. …E un oraș de ce-am avut și ce-am pierdut!” (pp. 59-60)
Bucureștiul este orașul-cetate unde “marele bandit” îi aduna în linie pe “drangaleții politici, pișichieri și pârlaci” și le spune nonșalant: “Rămâneți pișichieri și pârlaci, că asta vă e meseria. Eu, ca mare bandit, am să fiu întotdeauna mai tare decât toate pișicheriile voastre și am să ies întotdeauna deasupra, nu fiindcă oi fi cumva mai deștept decât voi. Ci fiindcă marele bandit are capitalul la spate, iar capitalul ăsta vă ține pe toți în mână. Pe voi toți, drangaleții politici.”
Într-un târziu, “drangaleții” ieșeau la lumină și, cu aere de intelectuali, vorbeau mulțimii prostite despre coșul zilnic, despre posibile reduceri de taxe, despre integrare în ceva din care ei nu prea pricepeau multe etc. Și prostimea asculta. Apoi, după terminarea plicticoaselor ședințe de presă, “pișicherii” se retrăgeau în alcov supurând de idei și comisioane: “Mă, dacă nici în țara asta a nimănui n-om ști până la sfârșit să le luăm tot așa piuitul ălor care-o conduc, atunci mari idioți mai suntem!…”. (p. 320)
Și, desigur, “pârlacii” nu erau proști; îl mulțumeau pe “marele bandit” cu concesionări și depozite acoperite de stat, iar ei furau pe lângă tot ce le pica, fiindcă, oricum, prostimea plătitoare de taxe e supusă și blândă.
Cafeneaua era un refugiu neîndestulat în fața atâtor nelegiuiri și de acolo a putut reconstitui Cezar Petrescu sufletul orașului-capitală. Un suflet de oraș clădit prin oamenii care alergau dinspre lunca Dâmboviței spre platourile împădurite ale Bănesei, pe animata Cale a Victoriei. O stradă devenită într-un târziu alee de promenadă, aglomerată cum a fost mereu în existența ei agitată. O stradă a născut un oraș și îl definește pe deplin, când haotic și agresiv, când molcom și lasciv.
Calea Victoriei* era precum “o revărsare fără istov, din toate ungherele capitalei, din toate cotloanele țării. Amestec de glasuri și de limbi, de pofte și de nerăbdări. Deputatul din Balți (azi, în Basarabia, n.m.) și fabricantul din Timișoara; cântăreața din Cernăuți (azi, în Ucraina n.m.) și inginerul din Cluj, exportatorul din Brăila și arendașul din Craiova, falitul din Iași și moștenitorul din Vlașca, toți se strigă, rîd, se întrec, se îndeamnă, …se interpelează în toate graiurile și dialectele României pestrițe, și toți dispar, magnetic absorbiți de ușile luminoase unde se vinde plăcerea de-o noapte…”. (p. 207)
Scriitorul ar fi vrut să se retragă într-o lume pierdută, precum aceea de dinaintea “marelui razboi”. Dar “niciodată lumea de acum doisprezece-treisprezece ani în urmă nu i s-a părut mai bătrână, ca din alt veac și din altă planetă”. Nu a știut “să oprească vremea și să trăiască numai în cea în care s-a simțit bine”. (p. 59)
*Calea Victoriei, roman publicat în 1933
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
