În România mai sunt foarte multe de făcut în ce priveşte toleranţa, care defineşte, în fond, o adevărată societate democratică. Toleranţa în raport cu diversele categorii de gen, de orientare sexuală, etnice, religioase. Spun asta în contextul recent al emisiunii X Factor de pe Antena 1 de duminică, 24 noiembrie, când Cheloo, fostul membru al trupei hip-hop Paraziţii a atacat un concurent pe motivul homosexualităţii sale. Un atac care vine – culmea – din partea unuia dintre artiştii hip-hop cei mai reputaţi anitsistem, anarhişti şi individualişti din anii ’90-2000. Nu vreau să analizez evoluţia unui astfel de artist către conformism televizat şi intoleranţă violentă, ci doar să-mi exprim stupoarea că acest lucru se poate întâmpla după mai bine de 20 de ani de regim democratic în România. Mentalităţile se mişcă greu, teribil de greu, din păcate. Şi e drept, în plus, că toleranţa se învaţă – şi se învaţă greu, în timp, căci, la urma urmei, e un fel de luptă împotriva instinctelor animalice din om. Iar dacă nu are nimeni grijă – cu atât mai puţin televiziunea! – ca ea să fie învăţată… nu ajungem prea departe.
Un fel de mirare asemănătoare m-a cuprins când am citit primele reacţii de receptare la adresa unei cărţi recent apărute, lansate la Târgul de Carte Gaudeamus, şi despre care vreau să vă vorbesc astăzi: Soldaţii. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop (Polirom, 2013). În mare, e o carte despre dragostea homosexuală, deşi sunt mai multe ingrediente acolo: chestiunea marginalităţii, a ghetourilor cu drogaţi, boschetari, foşti puşcăriaşi etc.
Adrian Schiop (n. 1973, jurnalist şi doctorand cu o teză despre manele la SNSPA Bucureşti) nu e la prima carte, a debutat în revista Fracturi (2002) şi a mai publicat două romane, pe bune/pe invers (Polirom, 2004) şi Zero grade Kelvin (Polirom, 2009). Schiop scrie despre homosexualitate, despre droguri etc., are talent să povestească – are şi ce povesti! – şi are şi ureche bună, dialogurile lui sunt într-un argou updatat, de ultimă oră.
Soldaţii. Poveste din Ferentari este ceea ce se numeşte autoficţiune, adică un amestec nedeterminat de elemente biografice şi elemente ficţionale, prinse într-un ansamblu care sună foarte autentic, foarte realist. Povestea e spusă la persoana I; protagonistul, doctorandul în manele, locuieşte de câţiva ani chiar în… Ferentari. Ni se dezvăluie, pas cu pas, o lume uluitoare, cu crâşmele şi legile ei aparte, cu oamenii ei – tipologii teribile, psihologii pe măsură. Schiop scrie, într-adevăr, un fel de pulp fiction, aşa cum se spunea şi în cazul unui alt prozator afin, din aceeaşi generaţie, Dan Sociu, dar parcă proza lui Schiop e mai puternică, mai violentă, ancorată brutal şi autentic în realităţile despre care vorbeşte.
Iată şi câteva exemple: „Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
Până în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor şi am zis hai la mine, luăm un pet şi mai vedem ce facem. (…)
Când iau taxiul nu spun niciodată de laînceput că stau pe strada asta, ci indic altă zonă – şi abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ţinta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele două tone e splendid, fără cusur: într-o parte parcă un bombardament nuclear a distrus oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo; în cealaltă, la 15 metri distanţă, şi-a făcut loc o civilizaţie stângace cu miros muncitoresc – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiţionat, plus o mulţime de plopi care ocupă spaţiul dintre blocuri”.
Acesta e cadrul. Povestea e plină de suspans. Protagonistul începe o relaţie cu Alberto, fost puşcăriaş (14 ani de închisoare), un tip greu de uitat: „(…) Alberto arată într-adevăr fioros, cu voce răguşită şi groasă, o matahală care miroase a puşcărie, cu piramida nazală spartă ca foştii boxeri, tatuaj pe gât sau freză old school cu păr dat peste cap şi făcut cu ulei, ca mafioţii italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de râs spart care se poate converti impredictibil în furie”. Relaţia e sinuoasă, cu răsturnări de situaţii, înr-un mediu pe care naratorul îl cunoaşte din interior, deşi nu e acceptat acolo ca unul de-al lor (pentru lumea aceea, e cu studii şi cu bani). Vă las să citiţi cartea.
La final, o întrebare: de ce atâtea reacţii, de ce un roman controversat?
Pentru scenele de sex homosexual? În alte ţări există în librării rafturi de cărţi scrise de homosexuali şi lesbiene, iar la noi – după 20 de ani de dezinhibare a literaturii şi a mentalităţilor –, când apare timid unul, se vorbeşte de roman controversat, cu riscuri! Când o să învăţăm toleranţa?
Citiţi şi
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Autori Catchy la Târgul de carte Bookfest 2024, București, 29 mai – 2 iunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
