“E un noroc să dai peste o femeie adevărată”
Când sunt îndrăgostit, mă interesează orice mişcare, sunt de-o atenţie ieşită din comun, la toate micile detalii, care ştiu să ascundă mari secrete, explorez noi teritorii de geografie luxuriantă. Un bărbat găseşte la o femeie fel de fel de locuri cu senzori agili, agitaţi de spaime şi deziluzii, haruri străvezii de care ea habar nu avea până atunci. Dar pentru asta trebuie să ţii la o femeie, să o iubeşti. Femeile au imens de pierdut, dacă nu sunt iubite cu adevărat. Eu am avut şi norocul unor femei foarte inventive erotic. Le recunosc imediat în mulţime, după un anumit zâmbet, după un simplu gest. E un noroc ăsta, să dai peste o femeie adevărată, care să fie şi tandră, şi foarte deşteaptă, neapărat deşteaptă, dar şi un pic golănoasă, să aibă şi puţin sictir. Femeia e o nebănuită dăruitoare de revelaţii spirituale. Cu o femeie percepi cu adevărat lumea, lumina, cerul, sfinţenia, acceptarea şi iertarea, generozitatea necondiţionată… orice.
– De ce aţi renunţat la medicină? Pentru literatură?
– Am renunţat din dragoste. Eu eram căsătorit la Dolhasca, cu o fostă colegă de facultate, am amintit. Iar Tamara, care pe atunci nu avea decât 18 ani (eu aveam 35), a început să mă bombardeze cu scrisori. Şi oricât îi explicam eu că nu pot, că sunt căsătorit, să mă lase în pace, ea nu şi nu. Dădea telefoane bezmetice la spital, venea sora medicală să-mi spună că mă caută la telefon o domnişoară. La 18 ani, fetele sunt un pic ţaca. M-a zăpăcit şi pe mine. Era cam vrăjitoare în dragoste. Îşi folosea toate capacităţile de a absorbi un bărbat. Din două în două săptămâni, trebuia să plec din Dolhasca să mă văd cu ea. Până la urmă, s-a prins şi nevastă-mea şi s-au prins şi ăia de la partid. I-au fost confiscate, cu proces-verbal, cele 700 de scrisori pe care i le trimisesem, iar pe mine m-au convocat la o falsă şedinţă cu paza contra incendiilor. La Căminul Cultural, într-o sală ticsită de colectivişti, membri de partid din comună, au anunţat că doctorul Emil Brumaru e dat afară din partid pe chestiuni de imoralitate. Şi m-am enervat, cum adică imoralitate, domnule? Atunci ei au scos un dosar enorm, cu cópii după scrisorile mele către Tamara, şi au vrut să citească. Deh, eram inventiv, descriam ce i-am făcut, cum i-am făcut, ce aş mai vrea să-i fac… Am stat jos şi am renunţat să mă mai apăr. Până la urmă, mi s-a făcut lehamite de inspecţii, priviri suspicioase şi bârfe absurde. Am lăsat tot acolo, şi maşina, şi biblioteca. Şi soţia. Mi-am luat doar maşina de scris şi-am fugit la Iaşi.
– N-aţi fugit la ţigănci, dar aţi fugit în lume, tot pentru o femeie. Nu v-a fost teamă?
– Nu mai puteam suporta. Devenise irespirabil. Am renunţat şi la medicină. Definitiv. A fost o nebunie, recunosc, dar o nebunie calculată. Dacă n-aş fi avut unde sta, n-aş fi putut pleca. La Iaşi, opt ani de zile, nu am avut post. Mai câştigam din când în când din scris. Volumele îmi apăreau cam la trei ani unul. Apoi am primit jumătate de normă de corector la revista Convorbiri Literare. Cealaltă jumătate o avea poetul Nichita Danilov. Lucram şi în tipografie, cu plumb. Când ieşeam de acolo, eram vlăguiţi. Mergeam la Corso şi ne îmbătam fleaşcă. Ne dizolvam plumbul în votcă. Apoi mergeam acasă şi intram ţeapăn, să nu se prindă părinţii mei că am băut.
– Scrisul sau dragostea? Azi ce aţi pune pe primul loc?
– Scrisul fără dragoste n-are niciun haz. Nu poţi scrie aşa, în general, pentru nimeni. Trebuie să scrii pentru cineva anume. Principalul e dragostea, ce mai la deal, la vale. Poezia îţi vine oricum, dacă o ai în genă, în jenă… Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă. Eu am fost toată viaţa mea îndrăgostit de cineva. Când nu puteam fi cu fiinţa iubită, aveam scrisul la îndemână. Iar scrisul era un fel de dragoste la distanţă.
– Veşnic îndrăgostit şi cu capul în nori. E definiţia oricărui poet, nu?
– Da, dar ei nu-s aerieni deloc, săracii. Sunt cu capul în nori şi cu picioarele în noroi. Şi ei au aceleaşi necazuri. Şi ei au de plătit facturi. Şi după o viaţă de scris, vine pensia. Şi pensia e… de nedescris! Pe mine mă salvează “Indemnizaţia de merit” sau premiile, când mai pică.
Fragment din interviul acordat Revistei As.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
